Învățământul, a cincea roată la căruță

Ţara noastră se confruntă de 23 de ani cu un inventar de urgenţe în care nu se poate stabili o ordine prioritară. Absolut totul este prioritar şi asta poate reprezenta într-adevăr un impediment în recuperarea normalităţii, care o fi ea. Un lucru este oarecum general acceptat. Pentru realizarea unei reforme în profunzimea societăţii româneşti, care să ducă în final la mutaţii pozitive în viaţa cotidiană de genul scădere de inflaţie, reforma agrară, reforma industrială, instituționalizarea controlului civil asupra armatei etc., trebuie în primul rând remodelate mentalităţile. În acest proces, care nu poate fi decât unul educațional, consider că sistemul de învăţământ este unul vital.

Dacă întrebi un constructor despre cât de rezistentă este o clădire, cum va reuși să facă faţă vremii, îţi va spune să te uiţi mai întâi la cărămizi. Dacă acestea sunt de calitate şi sunt aşezate bine, şi clădirea va fi solidă. La fel este şi cu un popor. Maeştrii cărămidari sunt profesorii, iar fabrica de făcut cărămizi este şcoala.

Cine este profesorul-educator? Este omul care te învaţă să vorbeşti corect, cel care te ajută să-ţi formezi un bagaj suficient de cuvinte. Este omul care identifică vocaţii şi ajută la stimularea lor. Este cel care-ţi dă repere generale ale culturii naţionale şi europene. Este cel care te învaţă ce este esenţial şi cum să deosebeşti esenţialul de neesenţial. Este cel care ar trebui să armonizeze învăţământul cu sensibilitatea noilor generaţii care au calculatorul în sânge. Şi mult mai mult decât atât. Judecaţi voi cam cât de important este profesorul-educator în formarea omului nou, a românului de tip nou, care va face minunile despre care am vorbit mai devreme.

Problema este că, de mulţi ani, România trăieşte o dramă. Meseria care ar trebui să asiste în dezvoltarea minţii, în educaţie, este cea mai năpăstuită. Am avut parte de un sabotaj la adresa ideii de învăţământ şi educaţie. Un tânăr care vrea să ajungă învăţător sau profesor este demobilizat pentru că de la început i se spune că o va duce greu. La ce bun atunci să ajungi să ai diplomă şi competenţă pentru că, oricum, nu vei fi recunoscut, plătit sau încurajat. Şi nici nu ai posibilitatea medicului sau inginerului care-şi vede de viaţă prin Occident.

Pe vremuri exista un om vizionar în România care se numea Spiru Haret şi care, după ce a fost primit în sferele de putere ale vremii, a cultivat o mică obsesie: să facă o generaţie de învăţători excepţionali. În primul rând i-a plătit bine, ceea ce le-a permis să aibă un statut în societate. Astfel, i-a transformat în factori de educare nu numai pentru copii, dar şi pentru părinţii lor. În două decenii a creat mii de şcoli. A făcut cămine, a comandat manuale şcolare, a comandat până şi cărţi de poveşti pentru copii. Erau vremurile când la ţară învăţătorul și preotul erau cele mai importante repere morale şi de autoritate pentru comunitate. Tinerii au ajuns să crească într-o atmosferă care le punea temelia vieţii. Foarte multe dintre personalităţile româneşti din perioada antebelică şi interbelică îşi datorează cariera şi performanţele acestui om excepţional. Primul şi cel mai de succes proiect educaţional dezvoltat pe pământ românesc. Un singur lucru n-a făcut. Nu a divulgat reţeta succesului, modalitatea în care a reuşit să-i convingă pe cei care împărţeau PIB-ul ţării pe vremea aceea să dea mai mulţi bani la educaţie. Dacă programele cu finanţare europeană ar urma o ordine a priorităţilor, cred că 50% din ei ar trebui alocaţi pentru următorii 10 ani proiectelor din învăţământ.

Toată ştiinţa reuşitei proiectului lui Spiru Haret are în centru statutul profesorului sau învăţătorului. Este unul decisiv. Ceea ce a făcut Spiru Haret în România la sfârşitul secolului al XIX-lea poate avea, păstrând proporţiile, o echivalență cu miracolul învăţământului finlandez la care se uită astăzi o lume întreagă. Reţeta este oarecum simplă. În primul rând, calitatea învăţătorului şi profesorului din şcoala primară şi gimnazială şi din liceu este excepţională. Toţi, fără excepţie, sunt absolvenţi ai unor programe de master cu specializare în pedagogie. Fiindcă degeaba este un învăţător sau profesor tobă de carte, dacă nu ştie cum să predea. Iar tehnicile de pedagogie care se predau în universităţile româneşti cred că sunt extrem de învechite. Şi toate aceste programe pot fi implementate prin fonduri europene. Programa de învăţământ este excelentă atât prin conţinutul pe care îl are cât şi prin relevanţa şi rezonanţa cu viaţa modernă. Nu se pune accentul pe cuminţenie, înţeleasă în sensul că elevul să fie tăcut şi atent la discursul profesorului, copiii finlandezi sunt încurajaţi să interacţioneze cu profesorul cât se poate de mult. În învăţământul finlandez, rolul întrebării şi al acceptării greşelii în exerciţiul de învăţare ca ceva normal este foarte important. S-a insistat foarte mult pe calitatea uniformă a şcolilor primare şi, în acest fel, copiii sunt încurajaţi să meargă la cea mai apropiată şcoală, lucru pe care-l fac de obicei cu bicicleta. Nu este tolerat niciun fel de abuz în şcoală, nici verbal nici de altă natură. Curriculum la nivel de liceu este extrem de flexibil, fiecare elev putând să-şi personalizeze tabla de materii pe care doreşte să le frecventeze în funcţie de aptitudinile pe care le are. În plus, sunt încurajaţi să aleagă materii opţionale cum ar fi lecţii de teatru, de fotografie, de artă, de auto-apărare. Diploma de Bacalaureat este cea mai mare mândrie a unui tânăr finlandez. Este relevant că în toată istoria recentă a învăţământului finlandez nu se poate găsi nicio încercare de fraudare a examenului de Bacalaureat. O astfel de perspectivă este de neconceput. Cred că pur şi simplu nici măcar nu le trece prin cap că există aşa ceva.

Lumea tinde să asocieze această reformă extraordinară a învăţământului cu o reformă majoră a societăţii finlandeze. Finlanda este astăzi o ţară dominată de un respect incredibil pentru reguli şi pentru cel de lângă tine. De încrederea pe care oamenii o au unii în ceilalţi şi în instituţiile statului. Este ţara în care gentlemen’s agreements înlocuiesc adesea contracte stufoase. Este o ţară europeană modernă.

La noi, urmând exemplul învăţământului modern practicat afară, trebuie înţeles mai întâi de toate un lucru. Performanţa nu poate coexista cu o criză a subzistenţei, cu salarii care nu confirmă respectabilitatea în ochii societăţii. Unii dintre profesori sunt chiar excepţionali. Produc olimpici, creează personalităţi remarcabile. Şi, cu toate astea, nu sunt răsplătiţi nici cu stima publicului, şi nici cu mijloace de subzistenţă decente. Şi, în consecinţă, pe agenda profesorului plină de tehnici de supravieţuire nu prea se mai regăseşte ideea de format caractere. Fiindcă educaţia instituţionalizată n-ar trebui limitată la un parcurs academic tradiţional. Nu înseamnă doar acumularea unui dosar care să justifice pretenţia la o anumită carieră. Nu înseamnă o livrare de cunoștinţe. Educaţia înseamnă ceva mult mai amplu. Înseamnă în principal formarea de bune deprinderi, formarea de caractere care te ajută să-ţi trăieşti singur viaţa şi nu să ţi-o trăiască alţii.

Dacă profesorii nu sunt buni şi sistemul de învăţământ se degradează, vom avea în câţiva ani medici slab pregătiţi, judecători mai puţin competenţi, ingineri fără viziune, politicieni mai puţin morali şi uşor, uşor, vom deveni un pământ uşor de cucerit pentru oricine va dori acest lucru.