Anonimatul naște încolonați

Toți ne naștem cu o condamnare la moarte în buzunar, dar cu toate acestea traversăm viața sperând. Unii speră să traiască o viață în anonimat, să fie duși de apă, iar alții speră să aibă parte de implicare, să fie în mijlocul vârtejului. Anonimatul din Evul Mediu are o scuză: nu se inventase semnătura. Astăzi, anonimatul nu prea mai are scuze în afară de faptul că este comod. El trebuie privit ca o stare  de nonprogres, de anormalitate. Trebuie combătut prin tratament.

Când vorbesc despre anonimat ca despre o tară mă gândesc la capacitatea și calitatea unor oameni care au ceva de spus, au creat ceva ce poate contribui la progresul societății, au idei inovatoare dar preferă să rămână în umbră și nu se implică pentru a-și folosi capacitățile sau cunoștințele lor din varii motive. Societatea este privată de o importantă resursă de progres.

Prima explicație pentru anonimat ar fi frica, de multe ori interpretată și ca o frică de ridicol. Această stare vine dintr-o nesiguranță care pândește în noi toți, dar la unii este mai pregnantă. Teama de ridicol poate fi privită și ca venind dintr-un orgoliu exacerbat. Nu vrei niciodată sa te pui într-o lumină proastă ieșind în față, vrei să fii văzut permanent într-o lumină favorabilă. Caragiale a definit foarte bine spaima acestor oameni care spun permanent “tremur viața mea”. Anonimatul devine mijloc de apărare al unei imagini, din păcate de multe ori prea transparentă și fără contur.

O altă categorie  este cea a anonimului care și-a asumat standardizarea din cauza lenii. I se pare mult prea cheltuitor de energie să se implice, să iasă în față. El trăiește pe principiul “nu mi-e mie bine așa cum sunt? de ce să-mi complic viaţa?” Lenea îi împiedică să caute un ideal, ceva în numele a ce să vorbească sau să creeze. Ei pot, dar nu vor. Întreaga lor energie este opacizată de lene. Sunt singurii anonimi care trăiesc satisfacția acestei stări.

Este și o categorie aparte, a anonimului care și-a asumat această stare sacrificându-și propria identitate, de obicei în numele religiei. Este anonimatul călugărilor, este o dovadă a sacrificiului de sine. El nu mai există ca individualitate, se consideră atât de mic în fața Creatorului încât nu consideră necesar să mai aibă un nume. Este o stare pe care foarte puțini dintre noi reușim să o înțelegem și, de obicei, nici nu încercăm să facem acest lucru neavând pregătirea necesară.

Antonimul anonimatului este implicarea. Cei care cred că au o opinie, că pot schimba ceva, în niciun caz nu trebuie să stea deoparte contemplativ. Ei trebuie să se implice. Să lase deoparte principiul care de multe ori ghidează mintea românului “altcineva trebuie s-o spună sau s-o facă” și să se implice. În politică, în cultură, în societatea civilă, oriunde crede că are ceva de spus să o facă. În special de implicarea tinerilor ar fi nevoie, ei sunt suflul nou care poate anima și dezţeleni lucruri și situații îmbâcsite. De multe ori, neimplicarea oamenilor cu adevărat valoroși lasă câmp deschis oportuniștilor care ajung să fie formatori de opinie și lideri într-o societate neavând nicio frână. Cei care poate ar fi mai îndreptățiți preferă anonimatul, siguranța “de după zid”.

Aşadar, dragi tineri, un om care nu îndrăznește este un rob. Nu mai alergați să vă încolonați, să fiți comuni. Nu mai fiți bolnavi de integrarea care vă face anonimi. Fiți originali, creativi, spuneți și faceți cu determinare ce aveți de spus și de făcut. Ceea ce a spus Robert F. Kennedy în urmă cu 40 de ani este perfect actual și azi: “Puțini dintre noi vom avea măreția să schimbăm istoria însăşi, dar fiecare dintre noi putem lupta să schimbăm o mică parte a evenimentelor. Istoria unei generații se scrie însumând aceste lupte.”