Ziua Naţională a României: parcurs istoric

Oficial, 1 decembrie a fost declarată Zi Naţională prin Legea nr. 10/1990, aprobată de Parlament la 31 iulie 1990 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 august 1990.

În fiecare an, pe 1 decembrie, sărbătorim Ziua Naţională a României. În marile oraşe au loc parade militare, festivităţi, urmate de cinstirea participanţilor cu vin fiert şi sarmale (în unele cazuri). Românii din oraşele mici se bucură pentru ziua liberă şi privesc, eventual, festivităţile transmise în direct la televizor.

Unii îşi pun şi câte un tricolor la ferestre. Mulţi nu ştiu nici măcar ce sărbătoreşte România de 1 decembrie – după cum au arătat sondajele din anii trecuţi. Şi mai puţini ştiu, cu siguranţă, că sărbătorim Ziua Naţională pe 1 decembrie numai de 25 de ani; că înainte de 1947 bunicii şi străbunicii celebrau 10 mai. Iar unii istorici sunt de părere că această dată, de 10 mai, e mult mai potrivită pentru Ziua Naţională a României, decât 1 decembrie.

Ce semnificaţie are fiecare şi când ar trebui să sărbătorim?

Ziua Regelui, Ziua Independenţei

Cu mici întreruperi, timp de aproape 80 de ani, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită pe 10 mai, având multiple semnificaţii. Pentru a securiza unirea principatelor şi după plecarea lui Alexandru Ioan Cuza de la conducerea ţării, soluţia găsită a fost aducerea în ţară a unui principe străin. Acesta a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a intrat în Bucureşti pe 10 mai 1866 şi a fost înscăunat imediat. Momentul a rămas în istorie ca actul de naştere a dinastiei şi a Casei Regale româneşti, dar şi, într-un fel, de renaştere ca ţară a României moderne.

Peste 11 ani, pe 9 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, declara ruperea tuturor legăturilor cu Poarta Otomană şi proclama independenta de stat, în Sesiunea Extraordinară a Adunării Deputaţilor. În ziua următoare, pe 10 mai, se proclama independenţa României în mod oficial şi solemn – iar data a rămas din nou în istorie. Principele însuşi a decis ca sărbătoarea naţională să se celebreze ca fiind ziua proclamării independenţei, dacă până atunci aceasta era „Ziua Regatului”. Şi tot pe 10 mai, dar în 1881, era proclamat Regatul României.

Iată, deci, motivele pentru care tot mai multe voci susţin că data de 10 mai ar trebui să fie Ziua Naţională a României, ca Zi a Independenţei.

Sărbătoare „la şosea”

Un prim pas spre recunoaşterea importanţei acestei date a fost făcut în anul 2013, când 10 mai a intrat în rândul sărbătorilor publice oficiale. Iar anul acesta, în primăvară, a fost înaintat în Parlament un proiect de lege prin care data de 10 mai urma să devină zi nelucrătoare – însă proiectul a fost respins, pe motiv că nu sunt bani suficienţi la buget pentru a susţine asemenea demers.

Sărbătoarea din 10 mai era celebrată cu bucurie de românii din epocă. Ziua Regelui, sau Ziua Regalităţii, a fost Ziua Naţională a României între 1867- 1916 şi 1918-1947 şi era sărbătorită pe stradă, celebră fiind „bătaia cu flori” organizată „la şosea”.
În Bucureşti, festivităţile de 10 Mai se desfăşurau mai ales pe Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Patriarhiei. În această zonă, peste tot se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul. Străzile erau pline de oameni, foarte mulţi veniţi din provincie, special pentru a-i vedea pe membrii Casei Regale – care traversau oraşul în caleşti sau automobile. Vremea frumoasă, de primăvară, ajuta foarte mult la instaurarea atmosferei generale de bucurie şi sărbătoare.

În timpul regimului comunist, Ziua Naţională a fost aniversată la 23 august, când se sărbătorea prin parade grandioase şi festivităţi cu „oameni ai muncii” şi pionieri.

A doua Zi Naţională

Chiar şi după Marea Unire de la 1918, Ziua Naţională a rămas 10 mai. Sărbătoarea a supravieţuit până în 1947, când, pe 30 decembrie, regele Mihai I a fost forţat să părăsească tronul. Odată cu înlăturarea monarhiei, regimul comunist a înlăturat şi data de 10 mai din calendarul românilor, considerând că ziua aminteşte doar de momentul în care o monarhie străină a pus stăpânire peste ţară. Noua Zi Naţională a fost stabilită pe data de 23 august.

Regele Mihai avea, însă, o legătură directă cu această zi: pe 23 august 1944, regele îl aresta pe Ion Antonescu şi a rupt, în acelaşi timp, alianţa cu Germania nazistă. România se alătura Naţiunilor Unite şi, implicit, Uniunii Sovietice. Noi aveam să aflăm, în copilărie, că 23 august este ziua în care „am întors armele împotriva naziştilor” şi ne-am alăturat învingătorilor – adică sovieticilor.

Imediat după sfârşitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naţionale, 10 mai. Propaganda comunistă l-a înlăturat pe regele Mihai din istoria zilei de 23 august, încă din primii ani; ulterior, regimul Ceauşescu nu mai pomenea nici de sovietici.

Festivităţi grandioase

Cert este că, în toţi cei peste 40 de ani de comunism, ziua de 23 august era sărbătorită cu festivităţi grandioase, cu marşuri şi manifestaţii imense. Participarea nu era opţională. Muncitorii erau scoşi din fabrici pentru a defila pe străzile oraşelor, purtând pancarte cu mesaje de pace şi cu laude la adresa partidului şi a conducătorilor comunişti.

Puţini se plângeau; era un moment de sărbătoare, unul dintre puţinele pe care oamenii simpli le aveau. După programul oficial, cetăţenii îşi petreceau ziua la altfel de serbări, cu mici şi bere, profitând de vremea frumoasă, de vară.

În ultimii ani ai “epocii Ceauşescu”, Ziua Naţională aducea spectacole omagiale pe Stadionul 23 August şi adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele şi instituţiile culturale din România. Paradele şi spectacolele nu aveau alt scop decât să întreţină cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Coincidenţa face ca ziua de 23 august să mai marcheze un eveniment important din istoria ţării noastre: pe 23 august 1595, Mihai Viteazul câştiga bătălia de la Călugăreni.

A treia Zi Naţională

După Revoluţia din decembrie 1989, s-a renunţat la celebrarea zilei de 23 august, odată cu răsturnarea regimului comunist. Dar nu s-a revenit la data de 10 mai, ci s-a găsit o alta: 1 decembrie – data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a proclamat, în 1918, unirea Transilvaniei cu România, creându-se un singur stat naţional. Împotriva deciziei sunt încă voci de istorici, care susţin că 1 decembrie nu este în totalitate „Ziua Unirii”, ci aceasta s-a făcut pe etape.

Astfel, începuturile Marii Uniri sunt consemnate imediat după sfârşitul Primului Război Mondial. La Bucureşti era instalat un guvern pro-german, susţinut de regimul de ocupaţie, iar capitala ţării fusese mutată temporar la Iaşi, unde se aflau regele şi cei mai importanţi politicieni. Lângă noi, în Basarabia, domnea haosul, după ce bolşevicii preluaseră puterea. Prin urmare, deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării au cerut ajutorul armatei române. Iniţial, basarabenii îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, însă nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste şi acţiunii naţionaliştilor ucraineni, care militau pentru înfiinţarea unui stat al lor, care să includă şi Moldova de la est de Prut. În cele din urmă, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, la 28 martie 1918. Au cerut autonomie, precum şi doi miniştri în guvernul de la Bucureşti.

Semnificaţiile istorice ale datei de 10 mai sunt multiple. În 1866, la 10 Mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge la Bucureşti şi este încoronat ca rege. Tot pe 10 mai, dar în 1877, de Ziua Regelui, Senatul României a proclamat independenţa ţării faţă de Imperiul Otoman. În fine, pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca prim rege al noului regat al României, fiind recunoscut ca atare pe plan internaţional.

Bucovina şi Transilvania

Au urmat bucovinenii. După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, copleşit de înfrângerile de pe câmpul de luptă şi de criza economică. La 27 octombrie 1918 s-a întrunit, la Cernăuţi, Adunarea Naţională a Românilor, care a solicitat unirea cu românii din Transilvania şi Ungaria. Şi liderii bucovinenilor au cerut până la urmă ajutor de la Iaşi, văzând că nu mai pot controla dezordinea generală care se instalase în provinciile Imperiului Austro-Ungar. În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, la 28 noiembrie 1918.

După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu ţara, Marea Unire fiind procloamată prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la care au participat 100.000 de oameni.

La 31 octombrie, politicienii transilvăneni înfiinţaseră Comitetul Naţional Român pentru a stabili soarta provinciei, afectată de dezordinea generală din Imperiul Austro-Ungar. Ungaria oferise autonomie Transilvaniei, în încercarea de a evita „despărţirea” de acest teritoriu, dar Iuliu Maniu a refuzat ferm.

Împotriva datei de 1 decembrie

Cunoscând acum întregul tablou al desfăşurării evenimentelor, putem consemna argumentele pro şi contra celebrării Zilei Naţionale în data de 1 decembrie.

Majoritatea istoricilor susţin că sărbătoarea naţională ar trebui să fie pe 10 mai, întrucât aceasta este Ziua Independenţei. Majoritatea ţărilor europene îşi celebrează independenţa de Ziua Naţională.

“Între 1866 şi 1947, Ziua Naţională a fost pe 10 mai, perioada în care românii au sărbătorit unele dintre cele mai importante evenimente ale construcţiei statale, chiar Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Imediat după 1918, nimeni nu s-a gândit să mute Ziua Naţională pe 1 decembrie”, spune istoricul Dan Falcan.

La rândul său, reputatul istoric Neagu Djuvara consideră că alegerea datei de 1 decembrie ca Zi Naţională a fost “conjuncturală”, după Revoluţia din decembrie 1989. “Nu e adevărat că 1 Decembrie reprezintă unitatea, pe 1 decembrie doar Transilvania şi Banatul erau unite”, susţine acesta.

În sprijinul alegerii datei de 10 mai ca Zi Naţională sunt aduse şi argumente mai practice: fiind o zi de primăvară, oamenii ar putea să participe la manifestările publice într-un număr mai mare. Foarte puţine ţări ale lumii îşi serbează ziua naţională iarna – iar la noi, de 1 decembrie, se poate observa un interes scăzut al cetăţenilor pentru festivităţile organizate în frig, ploi sau ninsori.

Pentru 1 decembrie

De cealaltă parte sunt vocile care susţin că 10 Mai, ca Zi Naţională, i-ar exclude pe românii din Transilvania, care în 1877 nu erau parte din România, aşa cum o cunoaştem astăzi.

“Acum, sigur că au mai fost câteva date importante: Unirea Basarabiei întâi, apoi Unirea Bucovinei şi în cele din urmă Unirea Transilvaniei – 1 Decembrie. Deci, 1 Decembrie e mai degrabă unirea Transilvaniei cu ţara decât o zi generică a Marii Uniri. Am putea spune, deci, că avantajăm puţin Transilvania în ecuaţia asta. Nu serbăm zilele în care s-au unit cu ţara Basarabia sau Bucovina”, a explicat istoricul Filip-Lucian Iorga, pentru Mediafax. Pe de altă parte, acesta precizează că este firesc să fie aşa, “fiindcă România, Vechiul Regat, a intrat în Primul Război Mondial tocmai pentru a recupera Transilvania”.

Ziua Naţională 10 mai era sărbătorită de români cu bucurie; era organizată şi o bătaie de flori la şosea. În 1917, în timpul ocupaţiei germane, Ziua Naţională a României a fost interzisă, însă a fost reluată cu fast în anul următor.

Nu în ultimul rând, se consideră că ziua de 10 mai este strâns legată de Casa Regală a României, iar adoptarea ei ca Zi Naţională ar putea stârni o rediscutare a formei de organizare a statului.

[stextbox id=”custom”]

Marea Unire, 1 decembrie 1918

Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, a adoptat o rezoluţie care consfinţea unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Legea unirii este ratificată prin Decretul-Lege numărul 3631 din 11 decembrie, de către regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919, în unanimitate.

“Nu ştiu câte ţări din Europa nu-şi serbează la nivel oficial ziua independenţei. Mi se pare o ruşine. Şi ştiu că au fost în Parlament propuneri, dar au picat la vot. Probabil din cauza fricii ca nu cumva sărbătorirea oficială a zilei de 10 mai să aducă şi monarhia înapoi. În fine, asta vor decide românii, dacă va fi cazul cândva, dar, cred că, ziua de 10 mai trebuie şi ea sărbătorită şi atunci poate că am recupera puţin şi din sentimentul ăsta de sărbătoare colectivă, de bucurie de a sărbători” – Filip-Lucian Iorga, istoric.

[/stextbox]

Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane, a adoptat o rezoluţie care consfinţea unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Legea unirii este ratificată prin Decretul-Lege numărul 3631 din 11 decembrie, de către regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919, în unanimitate.

“Nu ştiu câte ţări din Europa nu-şi serbează la nivel oficial ziua independenţei. Mi se pare o ruşine. Şi ştiu că au fost în Parlament propuneri, dar au picat la vot. Probabil din cauza fricii ca nu cumva sărbătorirea oficială a zilei de 10 mai să aducă şi monarhia înapoi. În fine, asta vor decide românii, dacă va fi cazul cândva, dar, cred că, ziua de 10 mai trebuie şi ea sărbătorită şi atunci poate că am recupera puţin şi din sentimentul ăsta de sărbătoare colectivă, de bucurie de a sărbători” – Filip-Lucian Iorga, istoric.