Școală de la oraș la sat

Știm cum am votat, dar știm cum a început școala? Există încă mulți elevi – și în județul Cluj – care așteaptă încă tabletele promise de minister. Sunt sate la zeci de kilometri de școala elevilor. Cum ajung ei la cursuri, 90 cu un singur microbuz de 16 locuri? Petrecând ore întregi pe drum. Deși directorii fac memorii în care cer autobuze, de ani de zile, statul rămâne surd la nevoile lor. Cu toate astea există părinți care găsesc școala de la sat preferabilă celei de la oraș. În reportajul de mai jos aveți povestea lor.

Alexandra din Piața Iancului a plecat în Anglia în anul IV de facultate. În Anglia a cules căpșuni. „Eu am fost căpșunară-căpșunară”, zice ea. Acolo, după doar câteva săptămâni de trăit la țară, și-a zis că ea n-o să se mai întoarcă niciodată să trăiască în București. Și-n niciun oraș. Descoperise că-i plăcea la țară. Și-i plăceau munții, unde făcea drumeții cu colegii din liceu.

După trei ani de muncă la cules căpșuni, Alexandra, cu cinci mii de euro în buzunar, bani munciți de ea, s-a întors în țară și a început să caute un loc unde să-și cumpere teren. La munte, desigur. A mers în Țara Făgărașului – „îmi plăceau munții Făgăraș, erau și mai puțin aglomerați”. Seara, când se odihnea în camera ei din Anglia, naviga pe internet, căuta locurile, prețurile. Se documentase.

A venit în România, l-a găsit pe un domn care a dus-o spre Sâmbăta de Sus, într-un sat – fost cătun care servise cândva drept adăpost de noapte pentru localnici când aveau mai mult de lucru la pădure. Era chiar la poalele masivului Moldoveanu. I-a spus: „Ăsta e terenul meu, dacă-l vrei ți-l vând!”. Ea l-a luat. S-a întors în Anglia. Era deja căsătorită cu un englez. Împreună au plecat și au lucrat doi ani în Asia, au strâns bani pentru proiectul lor.

„E foarte important să vezi lumea”, spune ea acum, „să cunoști mai multe feluri de a trăi, de a gândi. Eu aș introduce în educația tinerilor astfel de perioade în care să plece, să cunoască. Devin mai deschiși, mai înțelepți și pot să aleagă. Eu am avut alternative, am putut să optez pentru ce mi s-a părut mai potrivit pentru mine”. „Să știți”, continuă Alexandra, „cei care se întorc și, acum se întorc tot mai mulți, pentru că au trăit destul acolo cât să adune niște bani și să dorească altceva, nu se întorc oricum, ci doar pentru ceva care să le placă. Pentru o pasiune, un vis, pentru o ambiție a lor”.

În 2010, Alexandra a depus un proiect de accesare a fondurilor europene pentru pensiune. În 2011 i-a fost aprobat. N-a primit împrumut de la bănci pentru a începe, așa că și-a folosit economiile ei și ale familiei și a turnat fundația. În anul următor a ridicat-o la roșu. În tot acest timp circula între București și Viștișoara, iar soțul continua să muncească în Anglia. Trebuia să se întrețină din ceva. Banii se terminau înainte să vină alții, a fost un coșmar.

În 2013 s-a mutat în chirie în casa vecină. În 2014 a fost primul Crăciun făcut în casa-pensiune din munți. Iar în decembrie 2015 a avut primii turiști cazați. Cu ajutorul aplicațiilor de Google maps și Booking a reușit să-și facă un nucleu de clienți. Mulți dintre ei erau israelieni, dar și polonezi, cehi, englezi. „Au urmat ani buni, am putut să vedem că e fezabil, că afacerea e viabilă. Și-am început să respirăm ușurați și să ne bucurăm și noi de locul acesta. Din 2016 soțul meu n-a mai fost nevoit să muncească în Anglia și ne-am stabilit cu totul aici. Eu, Kimora și el”.

Alexandra și soțul ei administrează singuri pensiunea. Anul acesta, în pandemie, turiștii au fost preponderent români, mai puțini decât în anii trecuți, dar nu cu mult. Afacerea ei stă în picioare. „E foarte greu să ții o pensiune la țară în România. Nu e o treabă pentru oricine. Afacerea aceasta presupune răbdare, calm, deschidere. Pentru că practic, oaspeții îți intră în casa și în viața ta.”

Kimora merge 10 km până la școală

Alexandra a născut-o pe Kimora în Anglia. Cât timp s-a ocupat de construcția pensiunii, fetița a stat mai mult la bunica ei, în București. Acolo a și început să meargă la grădinița la care mersese și Alexandra, în spatele blocului. În 2014 a adus-o la Viștișoara și a înscris-o la grădinița din Drăguș, o comună vecină. Dar grădinița din Drăguș este la 10 km de locuința lor. Drum de munte, în parte neasfaltat. În fiecare dimineață mama ei o ducea și o aducea de la grădiniță. După ce a mai crescut, o duce cu mașina până unde ajunge microbuzul școlar, adică la 5 km de ei.

Kimora nu se plânge de școală. Îi place. Școala din Drăguș este „modernă”, iar învățătoarea i-a plăcut mult. O admiră. Alexandra îmi explică: „Era bine pregătită, conectată la toate noutățile, la toate studiile în domeniu și era dintr-o bucată, o doamnă corectă. Îi trata pe toți ca egali, nu făcea diferențe de statut care, mai ales în mediul rural, contează.”

Acum este în clasa a V-a, la aceeași școală. „Am început să învăț mai multe decât credeam, adică o grămaaaadă!”, zice ea într-o zi de luni, când tocmai sosise după 6 ore de cursuri. Stăm pe terasa cu hamac și cu pisici: „Și avem mulți profesori, am realizat că pentru fiecare materie altul.” Kimorei, cel mai mult îi place matematica. I se pare distractivă. Dacă îi place în Viștișoara? Fetița blonduță care se joacă cu pisicile stă un pic pe gânduri și apoi răspunde: „Dacă aș fi ales eu, tot locul ăsta îl alegeam.” I se pare greu drumul spre școală? „Am făcut de un milion de ori drumul, m-am obișnuit cu el”, spune distrată. „Dar ar fi bine dacă microbuzul ar veni până în sat”.

Îi este dor de oraș? „Mi se pare mie că îmi este mult mai bine aici”, răspunde Kimora.

Ce-i place cel mai mult la poalele Făgărașilor? „Apusul de soare, când se lasă răcoarea și munții se văd frumos”. Are prieteni la școală? Da, chiar mai mulți. Iar acum le-a sosit un coleg nou, care s-a întors cu părinții din Anglia. De acum va mai fi cineva cu care să vorbească în engleză.

Alexandra spune despre școala din Drăguș că este neașteptat de modernă, bine dotată și cu profesori buni. Transportul școlar însă este o problemă: ar trebui mai multe microbuze sau mai mari și, evident, mai bune. Că la școala din Drăguș au tablă cu magnet, laboratoare și clase frumoase, „e mai frumos decât la școala din spatele Pro Tv-ului din București, unde am învățat eu și unde și acum sunt lambriuri din lemn și mozaic pe jos”.

Însă marea problemă a copiilor din școlile românești, crede Alexandra, este programa și metodologia de lucru: întrebările sunt astfel formulate încât îi fac pe copii să caute automat cuvintele potrivite, fără a le mai înțelege sensul și chiar fără a mai parcurge textul. Apoi, transportul civilizat spre școală.

Crede că fetița ei are talent la desen și este gata să o susțină să facă studii de artă la Sibiu. Iar Pensiunea Ana din Munții Făgăraș va fi casa și afacerea ei pentru totdeauna.

Citiți reportajul integral în Revista SINTEZA, clic aici!