Educaţie şi mentalitate: de ce îţi poţi pierde copilul, în ţările civilizate

După mediatizarea cazului familiei Bodnariu, au avut loc mai multe proteste împotriva separării copiilor de părinţi, în faţa ambasadei Norvegiei, dar şi în alte ţări din Europa şi America.

Cazul unei familii româno-norvegiene care a rămas fără cei cinci copii la sfârşitul anului 2015 a reaprins discuţiile şi controversele pe marginea diferenţelor de mentalităţi şi de aplicare a legii, în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor, dar şi în privinţa drepturilor acestora. Stilul românesc de parenting nu se potriveşte în alte culturi, care au dezvoltat sisteme diferite de educaţie, iar de aici au apărut problemele – pentru că familia norvegiană nu este prima ce intră în conflict cu autorităţile ţării adoptive, din cauza aceasta. Ba chiar sunt sute de cazuri, potrivit unei organizaţii numite „Stop Barnevernet”.

Citiți și: Manifestație în sprijinul familiei Bodnariu, la Cluj

Cazul Bodnariu

Reţelele sociale şi mai apoi presa din România au făcut cunoscut cazul familiei Bodnariu – Marius şi Ruth, un român şi o norvegiancă, o familie mixtă, foarte credincioasă, aparţinând cultului penticostal. Sigur că acest aspect, al confesiunii religioase, nici nu ar trebui menţionat, însă de nenumărate ori, în acest caz, s-a insinuat că este cheia problemei, motivul pentru care Ruth şi Marius au rămas fără cei cinci copii.

Iată, pe scurt, ce s-a întâmplat: după o discuţie aparent banală, la şcoala uneia dintre fetele Bodnariu, directoarea şcolii respective a sesizat Barnevernet că fraţii ar fi agresaţi fizic acasă. Potrivit legislaţiei europene, valabile inclusiv în România, profesorii şi educatorii, cei care intră în contact direct cu elevii, au obligaţia legală să sesizeze autorităţile în cazul în care au suspiciuni că cei mici sunt agresaţi sau abuzaţi.

Iniţial, pe social media s-a strecurat informaţia că directoarea ar fi fost deranjată că fata cea mare cânta la şcoală cântece creştine. Între timp, s-a aflat că cei mici ar fi fost scoşi din familie pe baza suspiciunilor că ar fi agresaţi de părinţi. Aceştia au şi recunoscut, între timp, că îi „disciplinează” pe copii inclusiv prin corecţii fizice, însă fără să îi abuzeze. Adică nu mai mult decât o fac majoritatea părinţilor români: „disciplinându-i în dragoste pentru că îi iubesc ca pe ochii din cap”, după cum s-a scris în presă.

Familia Bodnariu a ajuns în atenţia lumii întregi după ce Serviciile Sociale norvegiene i-au luat în custodie pe cei cinci copii.

Demersuri şi susţinere

Serviciile Sociale norvegiene au făcut ancheta, nu au descoperit urme de abuz asupra copiilor, însă aceştia au fost scoşi totuşi din familie, în baza legislaţiei extrem de dure din această ţară. Rând pe rând, au fost luaţi toţi cei cinci copii: Eliana (9 ani), Naomi (7 ani), Matei (5 ani), Ioan (2 ani) şi Ezekiel (4 luni). Părinţii au primit doar dreptul de a-i vizita câteva ore pe lună, inclusiv pe cel mic.

După cum era de aşteptat, cazul a atras foarte multă atenţie şi emoţie. S-au implicat ONG-uri, biserici creştine, politicieni, ambasade şi ministere. Statul român a încercat prin diverse mijloace să obţină clarificări şi chiar să ajute familia, însă fără rezultat. Au fost organizate proteste şi circulă o petiţie, tot pe reţelele de socializare, care a strâns peste 46.000 de semnături şi 15.000 de comentarii. Există şi o pagină de Facebook, „Norway Return the Children to Bodnariu Family”, cu circa 18.000 de susţinători.

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) din România a transmis, săptămâna aceasta, că posibilităţile de intervenţie în acest caz sunt extrem de limitate, serviciile de protecţie a copilului din Norvegia fiind complet descentralizate – „nefiind admise imixtiuni din partea autorităţilor guvernamentale centrale în activitatea serviciilor locale cu atribuţii în materie. În egală măsură, instituţiile locale sunt refractare faţă de intervenţiile externe, exercitate pe canale diplomatice şi consulare”.

Drepturile copiilor, respectate

MAE face, însă, o precizare importantă şi legată de motivele preluării copiilor de către autorităţile norvegiene: „În legătură cu motivaţiile măsurilor dispuse de către serviciile sociale locale de protecţie a copiilor, atragem atenţia asupra faptului că ultimele informaţii obţinute de Ambasada României la Oslo, inclusiv în urma întrevederii cu soţii Bodnariu, nu concordă cu afirmaţiile vehiculate la nivel mediatic sau pe reţelele de socializare din România”. Aşadar, motivele nu au nicio legătură cu religia.

Această ipoteză era puţin probabilă, chiar dacă Norvegia nu este o ţară foarte religioasă (aproape o treime dintre cetăţeni se declară atei). Fiind o ţară ce respectă legislaţia europeană, şi acolo este respectat dreptul libertăţii religioase.

Tot în documentul dat publicităţii de Ministerul Afacerilor Externe se mai arată că sistemul de protecţie a copilului din Norvegia este „guvernat de o legislaţie naţională drastică ce permite autorităţilor locale să intervină prin măsuri de separare a copiilor de mediul familial inclusiv pe baza unor simple suspiciuni de rele tratamente aplicate minorilor sau de carenţe ori exces în educaţia lor”.
În Norvegia, şi în ţările scandinave, în general, copiii nu sunt priviţi ca proprietate a părinţilor. Drepturile lor sunt respectate, iar Statul urmăreşte în primul rând să îşi protejeze micii cetăţeni, să se asigure că pe primul loc se află interesul şi binele acestora. De altfel, acest principiu este unul fundamental în Convenţia ONU privind Drepturile Copilului adoptată încă din 1989 şi semnată de 194 de ţări care s-au obligat să o respecte şi să o aplice corespunzător. Pe de altă parte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură inviolabilitatea familiei, libertatea de conştiinţă şi religie şi nediscriminare.

Legea norvegiană

În ţările nordice, cum ar fi în Danemarca, Suedia sau Norvegia, părinţii nu îşi bat şi nu îşi lovesc în niciun fel copilul, indiferent de situaţie şi de stadiul de dezvoltare al acestuia. Încă din anul 1970 există şi o lege care le interzice părinţilor să îi lovească pe cei mici. Pe de altă parte, nu există niciun fel de pedeapsă, nici măcar o amendă, pentru părinţi violenţi – în afara faptului că aceştia rămân fără copii şi fără toate drepturile asupra lor.

Iată ce spune legea norvegiană, potrivit unui comunicat transmis de Ambasada acestei ţări: “Serviciul norvegian de protecţie a copilului se aplică tuturor copiilor din Norvegia, indiferent de istoric, naţionalitate şi stadiul de rezidenţă. Interesele copilului reprezintă un principiu fundamental şi principalul aspect al activităţii serviciului de protecţie a copilului.”

De asemenea, se precizează că „un ordin de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. În plus, ordinul de plasament trebuie să fie necesar şi în interesul superior al copilului.”

Nu în ultimul rând, iată de ce oficialii norvegieni nu vorbesc despre acest caz, cu toate că toată lumea din jur îşi exprimă părerea, mai ales pe internet: „Autorităţile de protecţia copilului sunt obligate, în temeiul legii norvegiene, să respecte dreptul la viaţă privată atât în cazul copiilor, cât şi al părinţilor. Acest lucru înseamnă că autoritatea pentru protecţia copilului nu are voie să furnizeze informaţii referitoare la motivele pentru care a fost necesară intervenţia cu anumite măsuri într-o situaţie familială. De asemenea, dacă părinţii aleg să işi expună versiunea prin intermediul mass-media, autorităţile nu pot divulga informaţii care ar ajuta la formarea unei imagini corecte şi complete asupra cazului.

Dacă în cultura noastră copiii sunt învăţaţi să îşi respecte părinţii, în cultura scandinavă este tocmai invers: părinţii sunt cei care îşi respectă mai mult copiii. Îi lasă să se descurce în diverse situaţii de la vârste mici, îi îndeamnă să îşi exprime opiniile proprii şi caută să le dezvolte încrederea în sine şi personalitatea. Ţările nordice apar mereu pe primele locuri în topul celor mai bune sisteme de educaţie din lume.

Lovirea copiilor, interzisă!

Până în prezent, majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei au adoptat o legislaţie care interzice în orice împrejurare aplicarea unor pedepse corporale copiilor, însă unele, printre care Franţa, ţin la „dreptul de pedepsire” în cadru familial, după cum scrie France Press.

Suedia este ţara care a promovat intens modelul de educaţie al „parentalităţii pozitive”, care exclude şi cea mai neînsemnată pedeapsă fizică; a fost, de asemenea, primul stat ce a legiferat acest lucru la nivel european şi chiar mondial, în 1979. Exemplul a fost urmat de alte ţări nordice, cum ar fi Finlanda în 1983 şi Norvegia în 1987. Următoarele ţări care au adoptat un sistem de educaţie fără pedepse corporale aplicate copiilor au fost Austria (1989), Cipru (1994), Danemarca (1997), Letonia (1998) şi Croaţia (1999).

Lucrurile s-au mişcat şi mai rapid la începutul secolului 21 – următoarele state care au interzis pedepsele fizice au fost Germania şi Bulgaria, ambele în anul 2000. Ele au fost urmate de Islanda (2003), Ucraina şi România (2004), Ungaria (2005), Grecia (2006), Olanda, Portugalia şi Spania (toate trei în 2007).

În 2008 a fost rândul Republicii Moldova, al Luxemburgului şi Liechtensteinului, iar în 2010, al Poloniei şi Albaniei. Lista a fost completată de Republica Macedonia (2013), Malta, San Marino şi Estonia (2014).

În schimb, în alte ţări europene, ca Franţa, se interzic pedepsele fizice la şcoală, fără ca acestea să fie general respinse. Cazul Italiei este deosebit: în 1996, Curtea Supremă de Casaţie a interzis orice pedeapsă corporală aplicată copiilor, inclusiv în cadrul familiei, dar această prevedere nu a fost trecută într-o lege. Franţa face parte din ţările cele mai reticente în privinţa unei modificări a legislaţiei pe această temă, alături de Belgia, Marea Britanie, Irlanda şi Rusia.

În plan global, 17 state de pe alte continente decât Europa au interzis orice pedeapsă corporală aplicată copiilor, majoritatea aflându-se în America Latină, America Centrală şi Africa, potrivit AFP.

Legislaţia din Marea Britanie

Chiar dacă apare între ţările „reticente”, nici Marea Britanie nu glumeşte când vine vorba despre violenţa împotriva copiilor. În această ţară, fiecare structură administrativă locală are un departament pentru protecţie socială, iar angajaţii acestuia menţin o legătură permanentă cu şcolile, spitalele sau alte instituţii care se ocupă de copii. Serviciile sociale primesc informaţii de la angajaţii acelor instituţii, dar şi de la public; iar dacă există suspiciunea că un copil nu este bine tratat, au obligaţia legală să investigheze cazurile. Dacă suspiciunile se confirmă, cazul este preluat de poliţişti. Există şi linii telefonice speciale, puse la dispoziţie de primării, unde pot suna persoanele ce deţin informaţii despre un posibil abuz asupra copiilor.

O diferenţă faţă de ţările nordice este faptul că părinţii din Marea Britanie se pot implica pentru îndreptarea situaţiei, evitând astfel să îşi piardă copiii, dacă sunt dispuşi să colaboreze cu autorităţile. Însă această reglementare a apărut după ce numeroase familii britanice au fost despărţite, în urma legilor mult mai aspre care erau valabile în anii ’70. Atunci, un copil putea fi luat mult mai uşor din familie, în timp ce acum trebuie să existe un proces şi o hotărâre judecătorească în acest sens.

Legea privind siguranţa copiilor care funcţionează astăzi în Regatul Unit este „Children Act 1989”, completată cu alte directive în 2004 şi 2006. Această lege transferă, de fapt, dreptul şi obligaţia de a proteja copiii către administraţiile locale.

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite pe 20 noiembrie 1989, conţine întregul spectru al drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale, culturale – şi prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă de demnitate şi justiţie.

Articolul 9 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului se referă tocmai la separarea de părinţi şi spune aşa: „Orice copil are dreptul de a trăi cu părinţii săi, cu excepţia cazului în care acest fapt este incompatibil cu interesul superior al copilului. Orice copil are dreptul să menţină contactul cu ambii părinţi dacă este separat de unul din ei sau de amândoi. În cazul în care statul decide separarea de părinţi, acesta are obligaţia de a informa membrii familiei şi copilul”.

Cazuri de copii scoşi din familie

Ministerul britanic de Justiţie a elaborat chiar şi o broşură, pentru părinţii care se confruntă cu astfel de probleme şi au fost luaţi deja „în vizor” de autorităţi. Broşura „Parent’s Pack” se poate găsi pe website-ul www.justice.gov.uk şi conţine sfaturi şi informaţii detaliate despre procedurile referitoare la aceste cazuri.

Există numeroase situaţii, relatate în presă, în care cetăţeni români stabiliţi în Marea Britanie sau chiar cetăţeni britanici au fost la un pas să îşi piardă copiii. O româncă a povestit cum şi-a petrecut noaptea în arest, din cauză că i-a interzis fiicei sale adolescente să meargă la o petrecere – după ce, în urma scandalului, vecinii au chemat poliţia, iar fiica le-a spus oamenilor legii că părinţii au sechestrat-o în casă. Iar o altă româncă a fost anchetată după ce profesorii fiicei sale i-au descoperit acesteia o vânătaie pe mână. Copilul a fost scos temporar din familie, dus la psiholog, iar familia a fost supravegheată şi anchetată de Serviciile Sociale, înainte ca lucrurile să fie lămurite.

În 2013, a devenit cazul celor doi părinţi din Norfolk, ce au fost arestaţi pentru că aveau un băiat de 11 ani, obez. Ei au fost acuzaţi de neglijenţă, după ce medicii au sesizat autorităţile în privinţa băiatului, care cântărea 95 de kilograme, la o înălţime de 1, 55 metri. Părinţii au fost arestaţi, apoi eliberaţi pe cauţiune, şi au pierdut temporar dreptul de a-şi creşte fiul.
Un caz asemănător făcuse valuri în 2011, în SUA: un copil de 9 ani a fost scos din familie şi dus într-un centru pentru minori, din cauză că avea mult peste greutatea normală. Mama băiatului a fost acuzată de neglijenţă, pentru că şi-ar fi expus copilul diverselor probleme de sănătate care vin „la pachet” cu obezitatea.

[stextbox id=”custom”]

Extrase din legea norvegiană, date publicităţii de Ambasada Norvegiei la Bucureşti, în urma mediatizării cazului Bodnariu:

• Serviciul norvegian de protecţie a copilului se aplică tuturor copiilor din Norvegia, indiferent de istoric, naţionalitate şi stadiul de rezidenţă. Interesele copilului reprezintă un principiu fundamental şi principalul aspect al activităţii serviciului de protecţie a copilului.
• Serviciul de protecţie a copilului este în primul rând un serviciu care vine în ajutorul copiilor şi al familiilor. Sistemul de protecţie a copilului acordă o mare importanţă relaţiilor de familie şi continuităţii în creşterea şi îngrijirea copilului. Premiza de bază este aceea că minorii ar trebui să fie în grija părinţilor lor.
• Norvegia a asimilat în legislaţia sa Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. Conform acesteia, statul în care se află copilul are datoria de a-l proteja pe baza legislaţiei sale.
• Legea Protecţiei Copilului este considerată prioritară prin Legea Drepturilor Omului, iar interesul superior al copilului este de asemenea asimilat în Constituţia Norvegiei, secţiunea 2014.

Statistici

• În 2014, aproximativ 53.000 de copii au primit sprijin din partea Serviciului de protecţie a copilului din Norvegia. Mai mult de opt din zece astfel de cazuri au reprezentat măsuri de asistenţă voluntară pentru copii şi familii. Aceasta reprezintă soluţia preferată. Ajutorul poate fi furnizat sub formă de îndrumare a părinţilor cu privire la practicile parentale, consiliere, ajutor economic, grădiniţă

Ordine de plasament

• Un ordin de plasament este emis de către Consiliul regional de Protecţie Socială sau de către Tribunalul Districtual numai atunci când copilul a fost supus unei neglijenţe grave, maltratare sau abuz. În plus, ordinul de plasament trebuie să fie necesar şi în interesul superior al copilului.
• Plasarea unui copil în afara căminului familial, fără consimţământul părinţilor, este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă. Un raport recent al Consiliului Europei arată că Norvegia este printre ţările cu număr scăzut de copii aflaţi în îngrijire alternativă.
• Părinţii au dreptul la un proces echitabil, inclusiv un avocat plătit de către guvern, dreptul de a fi audiaţi şi de a contesta decizia Consiliului la Tribunalul Districtual. O dată pe an părinţii au dreptul să depună cerere pentru revocarea ordinului de plasament.

[/stextbox]