Alaska: o afacere între americani şi ruşi, intermediată de un român

Cuvântul “Alaska” este forma modernă a termenului “Alaxsxaq”, din limba eschimoşilor, care înseamnă „pământul spre care se îndreaptă marea”.

Cei mai mulţi dintre noi am auzit de Alaska din filmele americane, unii din atlasurile geografice, foarte puţini din cărţile de istorie. Aşadar, probabil că informaţiile noastre se referă la bogăţiile naturale ale zonei, la clima aspră, la goana după aur. Însă Alaska are o istorie foarte interesantă: a fost descoperită de ruşi, care au vândut-o, mai apoi, americanilor, ca într-o „simplă” tranzacţie imobiliară. Iar în această tranzacţie, un rol important a fost jucat de generalul George Pomuţ, de origine română.

Achiziţionarea teritoriului Alaska de la Rusia de către Statele Unite, în anul 1867, a fost posibilă şi datorită generalului american de origine română George Pomutz (foto). Acesta şi-a folosit abilităţile diplomatice pentru a-l convinge pe ţarul Alexandru al III-lea să „scape” de acel teritoriu neprietenos şi neprofitabil.

Cum a fost descoperit ă Alaska

Ruşii doreau să afle dacă Asia şi America erau conectate cumva, în estul extrem al Siberiei, astfel că ţarul Petru I l-a angajat în anul 1725 pe experimentatul explorator de origine daneză Vitus Bering (1681 – 1741), trimiţându-l într-o expediţie spre Kamceatka. Acesta era un explorator experimentat, care făcuse, înainte de a lucra pentru ruşi, o expediţie în Indii. În 1703 s-a angajat în marina rusă şi a servit cu gradul de sublocotenent în Flota Baltică, în timpul Marelui Război al Nordului, şi apoi, între 1710 şi 1712, a participat în Flota Mării Azov la Războiul ruso-turc.

În prima expediţie începută în 1725, Bering a descoperit că Asia şi America sunt continente separate. Dar nu s-a oprit aici, dorind să afle şi el mai mult, şi a propus o a doua expediţie, de cercetare a Pacificului de Nord, care a fost aprobată de ţar. Au fost construite vasele „Sfântul Petru“ şi „Sfântul Pavel“, iar temerarul a plecat spre est, întemeind oraşul Petropavlovsk, în anul 1740. În următorul an a pornit spre America de Nord, unde a descoperit Alaska, Insula Kodiak, Muntele Saint Elias, Insula Kayak.

Bering s-a întors în Rusia triumfător, la comanda vasului „Sfântul Petru”, aducând cu el blănuri de vidră, cele mai preţuite la acea vreme. Aşadar, cei care se ocupau cu blănurile – comerţ, prelucrare – au pornit spre Insulele Aleutine, unde au fondat prima aşezare permanentă a europenilor.

Cecul folosit pentru cumpǎrarea statului Alaska

V â nzarea c ă tre americani

După acest prim pas, o companie ruso-americană a început un program de colonizare a zonei, care a avut o primă capitală în New Archangel, de pe Insula Kodiak. Totuşi, ruşii au fost descurajaţi, după entuziasmul iniţial, constatând că distanţele erau prea mari pentru a transporta blănurile, clima era extrem de neprietenoasă, aşadar, noua descoperire nu era foarte profitabilă.

În consecinţă, la data de 30 martie 1867, ţarul Rusiei a hotărât să vândă Alaska, respectiv peste 1, 5 milioane de kilometri pătraţi, pentru suma de 7, 2 milioane de dolari, Statelor Unite ale Americii. Tranzactia a fost destul de controversată, mai ales în societatea americană, care nu putea să înţeleagă de ce a fost plătită o sumă atât de mare pentru o zonă pe care ei o numeau, ironic, „marele frigider”. Înţelegerea prin care Alaska devenea teritoriu american a fost apoi cunoscută ca Seward’s Folly sau Seward’s Icebox (Congelatorul lui Seward) – numele secretarului de stat american, William H. Seward, care a negociat cu ambasadorul rus de atunci la Washington, Edward Stoeckel.

Harta din 1860 a “Americii Ruseşti”

Totuşi, istoricii au consemnat că nemulţumirile au rămas în mulţime, nefiind exprimate la suprafaţă, de presă. Ziarele au scris chiar că SUA făcuseră o afacere profitabilă. Care ar fi explicaţia? Istoricul Joan Antonson susţine, într-un articol pentru Deutsche Welle, că Edward Stoeckel, care a condus negocierile în numele ţarului, ar fi mituit jurnalişti, cu sute de mii de dolari, pentru a nu scrie articole negative pe această temă.
“Am documente ce arată că ambasadorul rus a cumpărat editori de ziare care, în consecinţă, au publicat articole pozitive despre acest subiect. Se pare că în urma afacerii au avut de câştigat şi câţiva deputaţi americani, dar până acum nu au fost găsite documente care să demonstreze acest lucru”, notează Antonson.

Predarea oficial ă

Se pare că ruşii voiau cu disperare să scape de Alaska pentru că aveau nevoie de bani, după înfrângerea suferită în Războiul din Crimeea, în faţa Imperiului Otoman şi a aliaţilor acestuia, Anglia şi Franţa. În plus, Rusia se temea că Anglia, care domina mari teritorii din Canada, va dori şi Alaska, astfel că a preferat să vândă către SUA.

Acestea ar fi motivele pentru care s-a hotărât şi s-a înfăptuit atât de repede vânzarea şi predarea Alaskăi către americani. În numai şase luni de la semnarea contractului, se făcea predarea oficială a teritoriului de peste 1, 5 milioane de kilometri pătraţi, cu toate bogăţiile sale subterane şi cu populaţia locală de indieni. Treisprezece oficiali americani au fost desemnaţi pentru a prelua Alaska, o zonă pe care au descris-o ca extrem de aspră şi neprimitoare, acoperită mai mereu de zăpadă şi gheaţă.

Primul recensământ efectuat în Alaska a relevat că teritoriul avea o populaţie de 32.000 de locuitori, dintre care doar 430 erau albi. Populaţia băştinaşă, formată din eschimoşi, piei-roşii şi aleuţi, nu a primit cu braţele deschise noile autorităţi, care au forţat folosirea limbii engleze şi pe care le acuzau că doresc distrugerea culturii şi tradiţiilor triburilor. În consecinţă, Alaska a fost condusă timp de 20 de ani cu ajutorul armatei. Trupe ale armatei federale au fost trimise pentru a impune infrastructura teritorială şi administrativă, fiind foarte puţini americani care şi-ar fi dorit să se instaleze în zonă.

Goana dup ă aur

Nu a trecut mult timp, însă, şi în Alaska s-au descoperit zăcăminte aurifere. În iulie 1897, nava Portland ajungea în Seattle, aducând la bord mineri care se întorceau din Alaska încărcaţi cu aur, saci plini cu aur. Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului: a apărut noul El Dorado. Peste 10.000 de americani deveneau brusc interesaţi de noul teritoriu şi plecau într-acolo, în numai o lună.

Până la sfârşitul secolului 19, alţi 20.000 de aventurieri din toată America erau angajaţi în noua goană după aur. La începutul secolului 20, băştinaşii din Alaska fuseseră egalaţi, ca număr, de albi.

Multă vreme Alaska a fost “pământul făgăduinţei” pentru aventurierii căutători de aur. În anul 1906, producţia de aur a trecut de 33.000 kg, ceea ce a determinat apariţia unor centre de prelucrare la Fairbanks, Nome, Bethel, Circle.

În jurul anului 1916, Alaska avea o populaţie de 60.000 de oameni, astfel că James Wickerman, administrator al provinciei, a încercat să convingă Congresul american să proclame Alaska drept stat al Americii. Însă demersul lui s-a lovit de dezinteresul populaţiei băştinaşe, pe de o parte, şi de dezinteresul de la Washington, de cealaltă parte. Aşadar, Alaska a fost declarată stat american abia la 3 ianuarie 1959, când preşedintele Eisenhower a semnat declaraţia oficială prin care acest teritoriu primea o steluţă – cea cu numărul 49 – pe drapelul american.

“Marele frigider” a devenit şi mai atractiv odată cu descoperirea unor importante zăcăminte de petrol, în anul 1968, fapt care a determinat o explozie a industriei extractive şi construirea conductei trans-Alaska, terminată în 1977.

Alaska, ast ă zi

De atunci, Alaska a ajuns să fie una dintre cele mai importante zone cu resurse ale SUA, acestea fiind, în principal, petrol şi gaze. De asemenea, americanii primesc de acolo peşte (somon, cod, crab), cărbune, metale preţioase, zinc şi cherestea. Pe scurt, Statele Unite pot considera că au făcut o afacere bună cumpărând acest teritoriu.

Astăzi, pământul cumpărat de la ruşi în 1867 este stat american, având un Legislativ propriu format dintr-o Cameră a Reprezentanţilor cu 40 membri şi un Senat cu 20 membri. Teritoriul este populat cu circa 700.000 de locuitori; dintre aceştia, la recensământul din anul 2000, 110.000 au declarat că sunt pescari, 100.000 – tăietori de lemne, iar 50.000 – eschimoşi.

În 1964, locuitorii de acolo au fost greu încercaţi de un cutremur, urmat de tsunami, care a provocat moartea a 131 persoane şi pagube materiale mari. Totuşi, „norocul” a fost că populaţia era mică, altfel, cutremurul putea fi devastator, fiind unul dintre cele mai mari seisme înregistrate vreodată în istorie: 9, 2 grade pe scara Richter.

Rom â nul care a cump ă rat Alaska

După cum spuneam la început, în această tranzacţie a fost implicat şi un român, pe numele său George Pomuţ – pe care îl găsim de cele mai multe ori scris „Pomutz”.

Acesta s-a născut în anul 1818, în Ungaria, la Gyula. Familia sa provenea din zona Săcele, judeţul Braşov; bunicul său, Constantin Pomutz, care apare în unele acte şi cu numele de Dinică Pomutz, a emigrat în ţara vecină şi şi-a construit acolo o situaţie materială destul de bună. George Pomutz a putut să îşi continue studiile, după şcoala primară şi gimnazială, devenind student al celebrei Academii Militare din Viena. A fost ofiţer activ în armata imperială austriacă, apoi a plecat la perfecţionare în Franţa, la Saint-Etienne.

Revenit în Imperiul Habsburgic, Pomutz a început o carieră juridică. A devenit cancelist la Tabla Regală, apoi procuror, iar în final şi-a deschis un birou de avocatură. În anul 1848, la vârsta de 30 de ani, el s-a alăturat revoluţiei maghiare conduse de Ludovic Kossuth, duşmanul lui Avram Iancu. George Pomutz a devenit locotenent, apoi, în anul 1849, căpitan în armata rebelilor maghiari. Însă, în acelaşi an, aceasta a capitulat în faţa armatelor imperiale austriece şi ruseşti, aliate împotriva lui Ludovic Kossuth. George Pomutz a fugit în Italia, apoi în Germania şi, în final, a ajuns în Statele Unite ale Americii, împreună cu alţi participanţi la Revoluţia de la 1848.

Un ofi ţ er valoros

George Pomutz a ajuns în New York în anul 1850, apoi s-a stabilit în Vestul Sălbatic, hotărât să înceapă o nouă viaţă. Împreună cu alţi emigranţi maghiari, a întemeiat acolo aşezarea New Buda, iar la 15 martie 1855, a obţinut cetăţenia Statelor Unite ale Americii.

Placa memorială în Gyula, Ungaria

Fire întreprinzătoare, el a cumpărat terenuri întinse de pământ, şi-a făcut o fermă, concesiona exploatări miniere şi a reuşit să se îmbogăţească. În 1861, la izbucnirea Războiului de Secesiune din SUA, s-a înrolat ca voluntar în armata Nordului. S-a remarcat rapid prin vitejia dovedită în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah, astfel că a fost avansat până la rangul de colonel. Comandantul direct al lui Pomutz, generalul Walter Gresham, îl descria pe acesta drept „un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, dar şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat”.

După încheierea războiului civil, George Pomutz a intrat în diplomaţie. A fost numit în funcţia de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), la data de 16 februarie 1866, funcţie pe care a păstrat-o timp de 12 ani, datorită calităţilor şi abilităţilor sale diplomatice. Era foarte apreciat ca diplomat şi pentru că vorbea bine opt limbi străine.

În această calitate, George Pomuţ a participat direct la negocierile pentru cumpărarea Alaskăi, dar şi la încheierea tratatului americano-rus. Pentru meritele sale, George Pomutz a fost făcut general, primind şi rangul de consul general al Statelor Unite, în anul 1874.

Cinstit ca erou

Mandatul diplomatic i s-a terminat în 1878, dar Pomutz a rămas în Rusia, unde a murit în 1882, în împrejurări neelucidate. Bârfele din epocă spuneau că el rămăsese pentru o femeie, care i-ar fi tocat averea – prin urmare, generalul murise într-o sărăcie lucie. Alte surse spun că urmaşul său în funcţia de consul ar fi trimis în SUA ce mai găsise din averea lui Pomutz, însă totul a dispărut fără urmă.

Ţara pe care o servise nu l-a uitat şi nu l-a abandonat. În1913, în SUA a fost adoptată o lege specială pentru transferarea rămăşiţelor sale pământeşti, pentru a fi depuse în cimitirul naţional de la Arlington, unde se aflau şi mormintele celor mai celebri cetăţeni ai Americii. Izbucnirea primului război mondial şi a revoluţiei bolşevice a împiedicat punerea în practică a acestei legi.

La data de 14 august 2004, a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în faţa Catedralei ortodoxe române cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Cleveland (Ohio, SUA).

A fost botezată şi o navă cu numele său, construită prin colectă publică în special de la românii din SUA, care a fost lansată la apă în august 1944 şi a rămas în folosinţă până în 1970. Iar la 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei preşedintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004, a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în faţa Catedralei ortodoxe cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Cleveland (Ohio, SUA).