Vasile Dâncu: „Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi”

(Comentariu pe marginea articolului „«Fabrica de academicieni» de la Năsăud împlinește 150 de ani”)

Liceul nu a fost niciodată cimitir, aşa cum ne plăcea să spunem atunci când eram elevii lui. Credeam poate atunci că dincolo de zidurile lui se deschide viaţa cea adevarată, dar peste ani, pot spune că niciodată viaţa nu a fost mai completă, mai plină de lumină și speranţă ca atunci. Restul vieţii noastre este doar rătăcire spre regăsirea, în căutarea dârelor de lumină, tot mai slabe, pe care atunci, în adolescenţă le-am văzut clar şi le-am simţit căldura. Ce am devenit peste ani, cei norocoşi, este doar o copie imperfectă a proiectului clădit în liceu. Pe cei mai mulţi dintre noi viaţa i-a îndepărtat mult de acea reverie, ne-am împărţit în două clase, cum alteori o făcem la fotbal: în învingători şi învinşi şi aceasta face parte din insuportabila cruzime a existenţei. Liceul nu a operat niciodată acestă separare, nu a tăiat, cinic, şanţuri intre noi. El ne-a format ca egali, nu a clasificat şi nu a ie­rarhizat viselele noastre, nu ne-a tăiat aripile. Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi.  Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina. Unii dintre ei mi-au părut atunci adevaraţi zei şi mă chinui şi azi să mă apropii de performanţa lor. Am întâlnit mulţi profesori şi întâlnesc şi azi, dar nu am regăsit decât întâmplător oameni de o nobleţe sufetească şi respiraţie intelectuală cum aveam în acele vremuri la Liceul „George Coşbuc”.

La ieşirea din liceu fiecare poseda o pereche aripi de îngeri şi o dorință de a face o gaură în cer, cum îmi spunea tata. Năsăudul era un fel de Heidelberg al Transilvaniei şi, deşi tocmai se construiseră două fabrici mari,   trăia totuşi  în orizontul fabricării de academicieni de la începutul secolului şi perioadei interbelice. Pentru noi,   copiii de ţărani veniţi de pe dealurile şi munţii Transilvaniei, oraşul era şansa de a locui un teritoriu interzis clasei noastre sociale în alte timpuri. Ştiam asta, simţeam şi căutam febril să fim la nivelul minunii pe care ne-o oferea istoria. Şi astăzi, câteodată mă trezesc dimineaţa cu spaima că în zilele trecute am irosit prea mult timp cu cotidiana uzură existenţială şi nu am citit, nu am scris, nu am reflectat destul, deci am trădat această ordine spirituală în care am fost admis cu mare generozitate. Această spaimă, acest sentiment îl am de la Năsăud şi este semnul (pentru mine, doar) că nu am îmbătranit şi nu mi-am falsificat conştiinta.

La liceul de la Năsăud am mai învăţat că sunt fiul unor grăniceri şi sentimentul graniţei este  un instinct pe care îl duci cu tine toată viaţa.  Înseamnă pentru mine că Transilvania este patria mea cea şi sunt grănicerul ei până la moarte, la fel cum România este patria cea mare iar eu şi fiul sau nepotul meu vom fi grănicerii lor. M-am împovărat atunci cu sentimentul că trebuie să-i apăr pe cei slabi, pentru că vin dintre ei, că trebuie să fac orice ca ei să poată trece graniţa spre o viaţă mai bună. De aceea nu renunţ niciodată la vocaţia de profesor, de aceea am acceptat să fac politică. Tot aici profesorii mi-au transmis fără să-mi spună că intelectualul trebuie în fiecare zi să facă lumină şi dacă se poate să salveze un om de la necunoaştere şi prostie, să-l treacă, cu sau fără voia lui, granita spre poieniţa de lumina a cunoaşterii sau credinţei.

Nu mă întrebaţi de amintiri, nu am amintiri de la Liceul meu. Urmele pe care le-a lăsat sunt mai tari ca amintirea, urma cea mai importantă sunt eu, în ceea ce am mai bun, în partea luminoasă a fiinţei mele. Partea cealaltă este zgura adunată din lupta cu existenţa, cu nimicul şi nemerniciile lui. Am cărat și car după mine prin lume visele adolecentului slăbănog şi pletos pe care Năsăudul l-a aruncat în lume, iubirile şi alte minuni pe care le-am descoperit aici. Mă trezesc dimineaţa cu unele din spaimele lui de atunci şi, din când în când, dojana blândă a dirigintelui meu este mai tare decât orice pedepsă. Noi înşine, oamenii ajunşi maturi, suntem cimitire ale viselor pe care liceul le-a făcut să înflorească în noi.