Va accepta Uniunea Europeană compromisurile de politică socială cerute de Marea Britanie?

Puncte cheie:

*Premierul conservator David Cameron a efectuat recent un turneu de tatonare în ţări din Europa Centrală şi de Est (România, Polonia, Bulgaria), în ideea de a evalua dacă şi în ce condiţii ar putea eventual obţine sprijin politic sau, mai corect spus, acceptarea de către aceste state a aşa-ziselor „reforme” ale Uniunii Europene cerute de Marea Britanie în schimbul rămânerii în Uniune;

*În realitate, e vorba de concesiile şi exceptările de la respectarea tratatelor în vigoare pe care Londra doreşte să le obţină din partea Uniunii Europene, pentru a-şi reduce costurile apartenenţei la Uniune şi a rămâne, practic, doar cu beneficiile pieţei comune;

*Din cele patru condiţii punctuale anunţate public de Cameron în noiembrie (consolidarea pieţei unice, a competitivităţii economice, exceptarea UK de la paradigma „ever-closer union”, restricţionarea beneficiilor sociale ale imigranţilor), numai una constituie, în fapt, o chestiune cu adevărat sensibilă, de natură să producă opoziţia unor state membre din fosta Europă comunistă, care au un număr important de cetăţeni stabilit pe teritoriul Marii Britanii;

*Mărul discordiei este aşadar restricţionarea beneficiilor sociale acordate imigranţilor şi furnizarea lor numai după patru ani de la intrarea în Regat, pentru a demotiva „turismul social” sau, altfel spus, „migraţia sărăciei”, adică deplasarea în insulă a celor care nu vizează cu prioritate obţinerea venitului de la locul de muncă şi realizarea unei cariere profesionale, ci ţintesc în primul rând ajutoarele (beneficiile) sociale ale sistemului britanic. Evident, ar apărea o discriminare faţă de cetăţenii nativi, ceea ce este împotriva prevederilor actuale ale tratatelor Uniunii în ceea ce priveşte egalitatea de acces a cetăţenilor tuturor statelor membre la beneficiile politicilor sociale, precum şi a libertăţii acestora de a-şi alege locul în care doresc să trăiască;

*În stilul caracteristic şi aproape tradiţional de politică externă al principalelor capitale din regiune, Varşovia a fost explicit şi categoric împotriva restricţionării beneficiilor sociale ale imigranţilor (850.000 de polonezi înregistraţi oficial în Marea Britanie, neoficial ar fi aproximativ un milion), în timp ce Bucureştiul a reuşit din nou să scape fără să îşi comunice clar, public, poziţia pe tema în discuţie (cifrele variază între 200.000-250.000 de români stabiliţi în Regatul Unit), ci doar dorinţa amicală ca Londra să nu plece din Club, pentru a nu supăra pe nimeni în această fază, aşteptând probabil să vadă în ce direcţie se vor îndrepta negocierile şi aderând în final la opţiunea care se va impune;

*Referendumul pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, promis de premierul Cameron până în 2017 (surse neconfirmate îl dau ca sigur în septembrie 2016) va constitui cel mai probabil apogeul erei Cameron, punctul culminant al acestei lungi istorii a şantajului şi duplicităţii britanice în relaţia cu Uniunea Europeană, din care se va merge în continuare fie pe direcţia dezumflării temei exitului, în cazul respingerii iniţiativei de ieşire, fie al „Brexitului” efectiv, cu toate consecinţele politice şi costurile economice care vor decurge de aici, pentru Uniunea Europeană şi pentru Marea Britanie deopotrivă;

*Anticipez că, după referendumul din 2016 sau 2017, indiferent de rezultatul votului, mandatul lui David Cameron în fruntea guvernului Marii Britanii se va apropia relativ rapid de sfârşit. Este „pariul spectaculos dar sinucigaş” al acestui lider politic altminteri foarte înzestrat, atras însă (de facţiuni din propriul partid şi de competiţia cu aventurierii de la UKIP) în capcana ridicării mizei europene la paroxism. După trecerea prin acest referendum, care va marca oricum sfârşitul unei epoci politice tensionate, britanicii îşi vor dori curând un alt premier care să îi conducă pe noul drum, indiferent dacă răspunsul majorităţii va fi pentru rămânere sau, dimpotrivă, pentru ieşire. Cameron nu va mai fi considerat soluţia potrivită nici pentru una, nici pentru cealaltă;

*Nu voi ezita să dau propriul meu răspuns la întrebarea din titlul articolului. La sfârşit. Chiar dacă acest răspuns li se va părea unora o perspectivă dezamăgitoare.

****

Vizita lui David Cameron la Bucureşti nu a fost suficient de clar şi de substanţial explicată opiniei publice din România, poate tocmai pentru a nu inflama lucrurile şi a menaja, în această fază încă incipientă a discuţiilor, sensibilităţile românilor din Regatul Unit. Nu la fel s-a întâmplat în Polonia, unde premierul Beata Szydlo a fost cât se poate de tranşantă împotriva programului anunţat de Cameron, aşa cum relatează pe larg media internaţionale, care aproape că au trecut cu vederea (o fi bine, o fi rău în contextul de acum?) discuţiile de la Bucureşti. Dar, ca să nu rămână cineva cu idei greşite, tema convorbirilor în cadrul acestui periplu central-european al premierului britanic nu a fost nicidecum libertatea de mişcare în Uniunea Europeană, ci beneficiile sociale pentru noii veniţi.

Aflăm însă că Boris Johnson, primarul carismatic al Londrei, un posibil pretendent la fotoliul de lider al conservatorilor şi, de ce nu?, de premier în anii care vin, se arată dezamăgit că unele state membre „au neglijat necugetat propunerile” Marii Britanii de restricţionare a beneficiilor sociale ale imigranţilor. Referirea principală era, din nou, la Polonia. Primarul Johnson crede că modelul cel mai bun de urmat pentru politica socială a Marii Britanii ar „Statele Unite sau Australia”, unde acordarea drepturilor sociale depline nu vine decât după câţiva ani de şedere „monitorizată” pe teritoriul ţării (perioadă de probă), odată cu aprobarea definitivă a rezidenţei permanente, şi nu imediat după sosire. Ceea ce ignoră Boris Johnson este tocmai apartenenţa actuală a Marii Britanii la Uniunea Europeană, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg de aici, precum şi faptul că în discuţie ar fi tocmai drepturile cetăţenilor comunitari, deci o cu totul altă situaţie faţă de imigranţii care ajung în Statele Unite sau Australia, ţări care nu au niciun fel de obligaţii şi angajamente faţă de cetăţenii altor state.

După aparentul refuz cu care s-a confruntat la Varşovia şi, poate, şi la Bucureşti (oricum, ceva mai discret şi mai politicos exprimat la noi), David Cameron a primit o contraofertă de tip compromis, specifică în fond mecanismelor decizionale ale Uniunii, din partea comisarului european pentru muncă şi afaceri sociale, Marianne Thyseen. Beneficiile sociale în cazul noilor veniţi ar putea fi suspendate de guvernul britanic pe o perioadă de maxim şase luni, mult sub perioada de patru ani solicitată de Cameron. Propunerea a fost imediat considerată „inacceptabilă” de către membrii facţiunii radicale a Partidului Conservator, dar…

Este deja un indiciu asupra căii de urmat în această negociere Londra-Bruxelles. Nu vor fi patru ani, nu vor fi şase luni. Este începutul profilării unei soluţii politice care va crea posibilitatea unei restricţionări de un sau doi a beneficiilor sociale (rămâne de văzut), după stabilirea în Marea Britanie.

Dincolo de refuzurile iniţiale ale liderilor europeni, bazate pe invocarea tratatelor în vigoare, o reacţie la urma urmei firească la începutul oricărei discuţii cu Londra privind exceptarea şi concesiile, cred că Marii Britanii i se va accepta până la urmă o clauză de restricţionare a beneficiilor sociale. Oricât ar părea de revoltător acum, prin prisma principiului drepturilor şi obligaţiilor statelor membre cu privire la tratate, aceasta este perspectiva spre care ne îndreptăm. Un compromis.

Decizia îi va nemulţumi pe mulţi europeni, şi mai ales îi va face pe majoritatea migranţilor din Regatul Unit, veniţi din ţările din centrul, estul dar şi din sudul Uniunii Europene (căci nu sunt numai polonezi, români şi bulgari în această situaţie, ci şi italieni, spanioli, portughezi sau greci) să se simtă trădaţi de instituţiile Uniunii Europene şi, prin extensie, de guvernele ţărilor din care au emigrat. Dar miza politică şi economică a rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană este considerată de majoritatea liderilor imensă, crucială pentru supravieţuirea Uniunii. În paranteză fie spus, eu nu cred că salvarea sau dispariţia Uniunii Europene depinde neapărat de rămânerea sau plecarea Marii Britanii (Comunitatea Europeană a funcţionat foarte bine, până în 1973, şi fără Marea Britanie) ci de ceea ce se va întâmpla în politica şi economia Germaniei. Dar asta e o altă discuţie.

Şi totuşi, deşi răspunsul la întrebarea din titlul articolului este Da (cu amendamentul scurtării perioadei de patru ani solicitată acum de guvernul britanic), înclin să cred că discuţia privind rămânerea sau ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană nu se va încheia odată cu restricţionarea acordării beneficiilor sociale noilor veniţi. Este, din păcate, genul de compromis care nu rezolvă problema de fond, ci doar amână adevărata ei soluţionare.