Ucraina a pierdut războiul. Noua Europă de Est rămâne captivă în zona gri

Idei şi puncte cheie

-Indiferent dacă Acordul Minsk II rezistă sau nu, Ucraina a pierdut războiul cu Rusia;

Niciunul din scenariile vehiculate în prezent (îngheţarea conflictului, federalizare, înarmare din Occident şi escaladarea confruntării militare, autonomie crescută acordată separatiştilor sau recunoaşterea „republicilor populare” Doneţk şi Lugansk) nu mai poate restabili situaţia dinaintea crizei;

-Kievul a pierdut practic controlul politic, administrativ şi economic asupra Donbasului (de Crimeea nici nu mai vorbim), pentru multă vreme de acum înainte (spunem aşa doar pentru că în limbajul analizei politice nu se recomandă folosirea termenilor „pentru totdeauna” sau „niciodată”);

-La nivelul politicii internaţionale, problema esenţială aflată în discuţie nici nu mai este Ucraina în sine, ci ordinea politică în Europa, aranjamentele de securitate în zona care a aparţinut până în 1991 Uniunii Sovietice şi continuarea paradigmei integrităţii teritoriale a statelor suverane (mai este sustenabilă sau nu?);

-Occidentul a sprijinit formal Ucraina, dar sprijinul şi angajarea efectivă de resurse şi riscuri din partea puterilor occidentale este mult sub nivelul necesar învingerii agresiunii militare a Rusiei;

Ce opţiune va alege România, dacă Statele Unite, Marea Britanie şi Polonia vor merge pe soluţia militară în Ucraina, iar Germania şi Franţa pe discuţii interminabile şi fără rezultate cu Rusia lui Putin?

-Niciuna din ţările Parteneriatului Estic (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaijan) nu se va putea desprinde curând din zona gri, a unei „neutralităţi” care înseamnă menajarea sensibilităţilor specifice ale Rusiei în regiune, şi nu va adera la Uniunea Europeană sau la NATO;

-În planul teoriei relaţiilor internaţionale, consecinţa pe termen lung poate fi prăbuşirea paradigmei promiţătoare a constructivismului social (Wendt, 1999) şi a conceputului parfumat de „soft power” (Nye, 2004), pe care le tot predăm studenţilor noştri de ani buni, şi întoarcerea la consecinţa evaluării cinice a şcolii realiste: tot ceea ce contează cu adevărat într-o confruntare directă este superioritatea militară a statelor (hard power).

Probabil, Acordul Minsk II nu va rezista. Angela Merkel a spus, de fapt, de la bun început că nu-şi face niciun fel de iluzii. Încheiat în pripă, superficial şi forţat, după o noapte agitată, parcă la rugămintea disperată a franco-germanilor şi la discreţia zeflemitoare a lui Putin (detalii interesante în analizele de la European Council on Foreign Relations), Minsk II nu este decât încercarea jalnică a europenilor de a cumpăra timp, înainte de marile decizii strategice. Şi, mai ales, de a demonstra Statelor Unite că pot gestiona Războiul Estului fără livrarea de armament american. Aici este, cred eu, cheia înţelegerii acestei nerăbdări exagerate a europenilor de a vedea un armistiţiu semnat, fie el şi confuz sau dezavantajos pentru Ucraina: evitarea discuţiei despre înarmarea Ucrainei, temă grea, care începe însă să se coacă pe băncile Congresului SUA dominat de majoritatea republicană.

Personal, nu cred nici în soluţia înarmării Ucrainei. Ar creşte doar distrugerile şi numărul de victime. Ar putea duce la extinderea războiului, poate dincolo de bazinul Donbas. Superioritatea militară a Rusiei pe teren se va menţine oricum, prin noi „convoaie umanitare” şi infiltrări de trupe speciale în regiune. Livrările de armament, presupunând că vor fi aprobate de Statele Unite, vor fi limitate cantitativ şi evident nu vor fi însoţite de militarii bine antrenaţi, care să ştie să le folosească eficient. Ajutorul militar al Occidentului nu va fi atât de puternic încât să producă o forţă de distrugere mai mare decât cea pe care este dispus să o angajeze Putin, de la o distanţă mult mai mică, pentru a nu se retrage din estul rusofon al Ucrainei. Să privim cât de mult durează distrugerea ISIS în Irak şi Siria (pentru că se tergiversează decizia logică şi inevitabilă a intervenţiei terestre), în fond o bandă de criminali înarmaţi cu arme uşoare, ca să înţelegem ce tevatură ar urma prin înfruntarea militară a Rusiei, într-o regiune pe care în mod evident Moscova nu vrea să o părăsească.

Pentru Ucraina nu mai sunt soluţii de menţinere a integrităţii teritoriale. E prea târziu. Războiul e pierdut. Prin negocieri politico-diplomatice nu se va face decât să se legitimeze treptat „partea separatistă” şi să se consacre ideea autonomiei lărgite, dacă nu a federalizării, ceea ce înseamnă în esenţă pierderea controlului politic, administrativ şi economic al Kievului asupra zonei. În cel mai moale scenariu, Donbasul va fi o nouă Transnistrie sau o nouă Osetie de sud în „Vecinătatea Estică a Uniunii Europene”.

Pe termen lung, separarea este inevitabilă şi va ajunge să fie dorită chiar de Ucraina, ca să oprească cel puţin pierderile bugetare şi plata beneficiilor sociale de stat, într-o regiune care i-a fost smulsă cu forţa şi care îi va deveni din ce în ce mai ostilă.

Germania şi Franţa vor încuraja, discret şi interesat, o astfel de pace. Ascultaţi-l pe detestabilul Sarkozy, viitorul Preşedinte al Franţei, spunând clar că nu e nimic rău dacă cei din Crimeea au ales Rusia şi că Ucraina nu are vocaţia de a deveni membră a Uniunii Europene. Ucraina este perdantul sigur, în orice scenariu (cu costuri mai mari sau mai mici), în timp ce Moscova îşi va plăti scump, economic cel puţin, vechea obsesie imperială de influenţă, control şi neapropiere a puterilor occidentale în teritoriile învecinate Rusiei. O va plăti însă şi o va menţine.

Dar ce urmează în Europa după deznodământul previzibil al războiului ucrainean? Care vor fi „învăţămintele” acestui război, „morala” lui? Cât de mult se va restabili din autoritatea istorică a Rusiei asupra regiunii? Ce vor înţelege de aici naţiunile mici din Estul Europei şi comunităţile etnice locale despre principiul integrităţii teritoriale a statelor suverane şi despre capacitatea Occidentului de a îl apăra? Mai este oare ordinea politică actuală suficient de credibilă şi de impunătoare, inclusiv Uniunea Europeană şi NATO, în faţa diferitelor tentative populiste de dezintegrare a sistemului? Cum se explică „defectarea” unor ţări mici din blocul occidental, precum Ungaria şi Grecia, care aleg (e drept, din motive diferite) să privească tot mai interesate spre Rusia şi China? De ce spune fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, că Rusia va testa Alianţa printr-o mişcare surprinzătoare (de exemplu, asupra Letoniei), pentru a vedea cum şi dacă se aplică celebrul articol 5?

Întrebările curg, una după alta, iar răspunsurile sunt dificile sau nu sunt deloc. Înfrângerea Ucrainei va schimba etosul Europei. „Vecinătatea Estică a Uniunii Europene”, adică noua Europă de Est, va rămâne captivă pentru încă o generaţie în zona unei neutralităţi gri, care convine de minune Moscovei. Vom reevalua în societăţile noastre „postmoderne”, cuprinse de naivitatea discursului contestatar de esenţă anti-americană, importanţa NATO. Vom trăi şi vom simţi altfel aici, în regiune. Vom înţelege că, în faţa forţei brute a artileriei şi tancurilor, atunci când vine vremea, trebuie să opui o forţă militară cel puţin egală ca să nu capitulezi. Asta e de când lumea, războiale le câştigă statele care au armate mai puternice sau care fac parte din alianţe (funcţionale!) mai puternice. Restul sunt poveşti.

În fine, dacă se va ajunge vreodată la a opta între abordări occidentale diferite pe teme de securitate (de exemplu, o dezbatere privind abordarea americano-britanică versus franco-germană în cadrul Alianţiei Nord-Atlantice), deşi sperăm să nu se ajungă prea curând la asemenea clivaje strategice care ar schimba în rău lumea în care trăim, aş crede că avem deja destule argumente şi motive, din trecut şi din prezent, să stăm fermi alături de puterile de limbă engleză, care „întotdeauna câştigă războiul”, aşa cum aflăm din jurnalul fostului nostru ministru de Externe, Grigore Gafencu. Mai simplu spus, securitatea în Europa este de neconceput în absenţa Statelor Unite, oricâte bune intenţii ar avea în prezent Germania şi Franţa.