Turcia: problemă sau soluţie? De ce nu poate fi nici în interiorul, nici în afara Uniunii Europene

Puncte cheie:

• Turcia este, prin întreaga sa istorie imperială şi republicană, ca şi prin evoluţiile din prezent, ţara-cheie a legăturilor Occident-Orientul Mijlociu, adevărata, singura şi marea „punte de legătură” a celor două civilizaţii şi spaţii de interese strategice, care se şi întrepătrund în mare măsură pe teritoriul său;
• Ceea ce se întâmplă astăzi în Turcia exprimă, sintetic, confruntarea celor două modele culturale (în sensul cel mai larg al termenului) antagonice, exprimate de valorile liberalismului şi democraţiilor occidentale, pe de o parte, respectiv de autoritarism, dispreţul pentru sistemul libertăţilor individuale şi islamismul politic anti-occidental, pe de altă parte;
• Prin caracteristicile sale geopolitice, strategice, militare, economice, culturale, Turcia zilelor noastre creează probabil cea mai mare dilemă de abordare în sistemul relaţiilor internaţionale;
• Prin apartenenţa la NATO (începând din 1952) şi prin statutul oficial de stat candidat la integrarea în Uniunea Europeană (din 1999!), combinate însă cu ascensiunea islamismului, anti-occidentalismului şi a conservatorismului identitar sub regimul Erdoğan, Turcia post-kemalistă de astăzi este, în aproximări desigur simpliste, pe jumătate parte a spaţiului occidental, pe jumătate aparţinând modelului de organizare societală şi gândire politică islamică;
• Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, Turcia nu poate fi nici în interiorul, nici în afara Uniunii Europene, fără a produce Occidentului costuri substanţiale. Cu alte cuvinte, Turcia „ne costă” oricum, şi dacă o primim în Uniunea Europeană, şi dacă o lăsăm pe dinafară;
• Recentul Summit UE-Turcia relevă din plin această dilemă, prin setul de compromisuri care par, pe de o parte, să arate că Uniunea Europeană are nevoie de Turcia ca partener în soluţionarea unor crize care îşi au originea în Orientul Mijlociu, pe de altă parte în imposibilitatea acceptării depline şi incompatibilitatea aproape structurală a Turciei cu statutul de membru al Uniunii;
• Care din cele două costuri este mai mare pentru lumea occidentală? Ce preferăm aşadar, o Turcie moderată care să asume în cele din urmă acquis-ul comunitar, deci una frecventabilă şi relativ transparentă, dar care să rămână plină de „excepţii non-europene”, devenind totodată a doua mare putere (cca. 78 de milioane de cetăţeni, în cvasitotalitate musulmani) la masa decizională de la Bruxelles, sau o Turcie în curs de radicalizare islamică, o putere regională ostilă Europei, care să nu-şi pună imensele resurse de care dispune laolaltă cu Uniunea Europeană, ci doar să-şi deverseze spre Vest adâncile sale probleme structurale şi frustrările tot mai agresive ale Islamului în relaţia cu Occidentul?

*

De-a lungul istoriei moderne, nu puţine au fost statele şi naţiunile care au avut tentaţia, mai mult sau mai puţin îndreptăţită, de a se defini politic, cultural şi strategic drept „punţi de legătură” între spaţiul european, occidental să zicem, şi Orientul Mijlociu.

Practic, nu greşim dacă spunem că întreg grupul ţărilor din sud-estul Europei, aflate până la 1918 pe atât de tensionata frontieră dintre Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman, parte a unui aşa-zis „Orient Apropiat” (termenul a dispărut treptat din limbajul politico-diplomatic al secolului XX) a putut emite această pretenţie de „balama” a lumii, de articulare a sistemului de relaţii internaţionale pe dimensiunea Est-Vest şi de „placă turnantă” între Occidentul creştin şi Orientul islamic. Dincolo de clişee şi banalităţi de acest gen, ideea totuşi a existat.

Inclusiv în România s-au auzit, până acum 15-20 de ani, voci relativ influente de istorici, oameni de cultură şi lideri politici care vedeau, cu o anumită doză de naivitate dar şi ca urmare a amprentei profunde a ceauşismului şi a altor curente „excepţionaliste” din trecut, locul şi rolul României ca „punte între cele două civilizaţii”, ca privilegiu al poziţionării pe falia dintre lumi. Din fericire, această idee contraproductivă s-a stins, sperăm definitiv, odată cu integrarea politică, instituţională, economică, strategică, militară şi culturală a României şi a ţărilor din regiune în spaţiul euro-atlantic, adică, simplu spus, în lumea occidentală. Vor mai fi rămas poate câţiva nostalgici ai „specificului ambivalent” al poporului român, al unui naţionalism neutru strategic, al unei ambiguităţi de opţiune politică şi al unui excepţionalism etnic uşor ridicol, al unei „ortodoxii care nu poate fi niciodată pe deplin occidentală” etc., dar direcţia de ansamblu este fermă, limpede şi, cred, incontestabilă la nivelul societăţii actuale, cel puţin al generaţiei de 40-50 de ani care se află acum „la manşă”. Nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia sau celelalte republici rezultate din dezintegrarea Iugoslaviei, membre sau nu ale NATO, niciuna din aceste ţări nu are aşadar vocaţia reală de a conecta geopolitic, economic şi mai ales strategic Apusul de Orientul Mijlociu.

Privind realist lucrurile, Turcia şi numai Turcia poate juca acest rol de pod peste lumi. A făcut-o, de fapt, întotdeauna. Chiar şi atunci când cancelariile occidentale dezbăteau „chestiunea orientală”, în secolul al XIX-lea, trebuie recunoscut că tot „bolnavul Europei” (Imperiul Otoman decadent) era pivotul sistemului de relaţionare a Apusului cu lumea islamică. Aşa cum a dovedit-o Războiul Crimeii (mai târziu chiar şi Războiul Rece), Turcia a fost pentru puterile occidentale, în ecuaţia balanţei de putere, o contrapondere la expansiunea Rusiei în regiune.

Prin poziţia sa fabuloasă, încălecând practic două continente, prin deschiderea geografică pe care o are asupra unor vecini labili politic şi imprevizibili (Siria, Irak, Iran, Armenia, Georgia), prin privirea fermă pe care o aruncă Rusiei peste Marea Neagră, echilibrând istoric raporturile de forţe într-un bazin maritim mic dar agitat, prin controlul teritorial al unor strâmtori strategice (Bosfor, Dardanele), prin rivalitatea cu Grecia, care trebuia ţinută în frâu de aliaţii occidentali pentru stabilizarea Balcanilor, prin caracterul laic al statului într-o societate musulmană resentimentară, prin potenţialul economic uriaş, Republica Turcă a întrunit toate criteriile unei puteri în ascensiune, care trebuie ţinută aproape şi fidelizată. Nu întâmplător strategii americani au decis, la puţină vreme după fondarea Alianţei Nord-Atlantice în 1949, că Turcia are vocaţia unui aliat strategic de mare însemnătate al Statelor Unite (unul dintre cei mai importanţi, spun analiştii de peste ocean), în care trebuie să investească, la propriu şi la figurat.

Turcia are, aşa cum se ştie, a doua armată ca dimensiune umană din NATO, după Statele Unite, şi a zecea la nivel mondial ca putere distructivă, fiind totodată a 17-a economie a lumii. După ponderea populaţională şi de produs intern brut ajustat la preţuri pe care o are, dacă ar deveni membru al Uniunii, Turcia ar fi a doua mare putere politică la masa deciziilor de la Bruxelles, după Germania, şi respectiv a cincea economie a Europei. Afirmarea puterii Turciei în ultimele decenii este impresionantă, având în vedere că acum o jumătate de secol era o ţară săracă, slabă pe plan intern şi extern şi înapoiată pe toate dimensiunile de dezvoltare umană.

Şi totuşi, în pofida atâtor argumente statistice incontestabile, Turcia de astăzi arată tot mai puţin a ţară şi societate europeană. Nu ştiu dacă e vorba, în acest recul profund de la direcţia occidentalizării şi laicităţii statului, numai de politicile conservatoare şi autoritariste ale regimului Erdoğan (regim început în 2003, după instalarea sa ca prim ministru), aşa cum obişnuieşte presa internaţională să spună. S-ar putea să fie mai mult şi mai grav decât atât, căci Erdoğan, la urma urmei, este trecător, indiferent cât de lungă ar fi domnia sa peste Turcia. Mă tem că este vorba în realitate de o radicalizare a Islamului în tot Orientul Mijlociu ca şi în comunităţi din Franţa, Belgia, Marea Britanie etc., de un succes în creştere al propagandei islamiste printre tineri, de o întoarcere a populaţiei musulmane cu spatele la perspectiva de viaţă oferită de sistemul occidental, dublată de o căutare iluzorie a adevărurilor şi sensului vieţii într-un proces subtil manipulat de radicalizare a credinţei.

Sigur că Erdoğan, un lider politic altminteri foarte înzestrat, a navigat inspirat (pentru interesele proprii de putere) pe această mare schimbătoare a opţiunilor musulmanilor de rând, oferind în discursul său ceea ce majoritatea turcilor aşteptau să audă. Dar, încă o dată spun, nu sunt sigur dacă „regimul Erdoğan” este cauza sau mai degrabă efectul radicalizării Islamului şi al frustrărilor anti-occidentale în creştere ale musulmanilor din Orientul Mijlociu. De exemplu, la câteva zile după atentatele teroriste de la Paris, batjocorirea de către suporterii turci a momentului de reculegere pe stadion, la un meci de fotbal amical al Turciei, urmată de scandarea (provocatoare şi sfidătoare dealtfel, în contextul dat) „Allahu akbar”, nu poate fi pusă, cred, pe seama regimului Erdoğan, ci pe a unei stări de spirit a unui segment al populaţiei Turciei.

Recentul Summit UE-Turcia de la Bruxelles arată, de fapt, că Turcia este problema şi soluţia în acelaşi timp la criza imigranţilor. Pentru trei miliarde de euro (promişi în rate, pe o durată de doi ani) de liderii europeni, pentru promisiunea ridicării vizelor şi a deblocării negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (în particular deschiderea capitolului 17, cel de politică monetară), Ankara s-a angajat să coopereze la reducerea fluxului de imigranţi care pleacă spre Europa. În următoarele două zile, autorităţile turce făcuseră deja, demonstrativ, circa 1300 de reţineri şi arestări în relaţie cu fenomenul migraţiei şi al intermediarilor care operează în proximitatea taberelor, şi luaseră primele măsuri de întărire a controlului la frontiere. Aproape 2, 2 milioane de sirieni sunt în taberele de refugiaţi din Turcia. Peste 100000, după unele raportări chiar mai mult, au plecat ilegal din aceste tabere spre Grecia, urmând apoi traseul binecunoscut prin Balcani, spre Austria şi Germania.

Ce dovedeşte acest lucru? Că Turcia nu a fost străină de criza imigranţilor din Uniunea Europeană, din cursul acestui an. Aşa cum am mai scris acum câteva luni, Turcia a „deschis doar puţin robinetul”, arătându-şi Uniunii Europene nemulţumirea faţă de politica Vestului în relaţia cu Siria (neimplicarea în impunerea unei soluţii care să ducă la plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad), faţă de lipsa unui ajutor financiar consistent acordat Turciei şi ţinerea îndelungată, umilitoare, a acestei ţări la porţile integrării în Uniune.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, liderii europeni au vrut să dea semnalul că au înţeles mesajul de ameninţare al Turciei şi că îşi vor schimba atitudinea faţă de Ankara, acceptând-o politic mai aproape de Uniune şi deschizându-şi totodată punga pentru eforturile locale de limitare a fluxului de imigranţi. Premierul turc Davutoğlu a salutat politicos gestul de bunăvoinţă al europenilor, considerându-l „o zi istorică”, „un nou început” al relaţiei UE-Turcia etc. Dar toată lumea a plecat de la Summit îndoită că înţelegerea va fi dusă la bun sfârşit.

Acordul de apropiere UE-Turcia are deja şi va avea mulţi opozanţi. Şi în Turcia, dar mai ales în Uniunea Europeană, unde guvernele care au în componenţă partide naţionaliste de dreapta vor fi reticente în a accepta ideea de a vedea, de exemplu, turcii călătorind fără vize în Spaţiul Schengen. Cel mai probabil, Turcia nu va deveni membru al Uniunii Europene (cel puţin nu pe termen scurt şi mediu), dar o soluţie de a opri îndepărtarea politică şi de suport popular a Turciei de Europa, cu toate consecinţele care decurg de aici, trebuie urgent găsită şi aplicată. Până nu este prea târziu.