Trump-Merkel. O întâlnire transatlantică ratată şi o ridicolă „factură” a unei „datorii” care schimbă paradigma de securitate a Europei

Puncte cheie:

• Zilele trecute, întâlnirea şefilor executivelor din cele mai importante două puteri ale lumii occidentale, Statele Unite şi Germania, ne-a lăsat un gust amar, prin prestaţia lamentabilă a noului lider de la Casa Albă, care a dorit neapărat să transmită un anumit tip de mesaj politic către aliaţii din NATO (o putea face în multe alte feluri mai inspirate), dar a sfârşit prin a fi ridiculizat de americani, dezaprobat de europeni, folosit de ruşi și pur și simplu neînțeles de chinezi;
• Impresia generală, înainte de a intra în detalii, este că Donald Trump încă nu a îmbrăcat haina onorabilă de preşedinte al Statelor Unite (în caz că o va îmbrăca vreodată), dovedindu-se şi inabil politico-diplomatic, şi nepoliticos ca bărbat, şi lipsit de viziune strategică în calitate de lider al primei mari puteri a lumii;
• Cu mari eforturi de bunăvoinţă şi cu o doză substanţială de wishful thinking, haideţi totuşi să presupunem că Donald Trump nu a auzit sau nu a înţeles sugestiile repetate ale jurnaliştilor de a da mâna cu Angela Merkel, cu ocazia discuţiei din Biroul Oval. De asemenea, să presupunem şi faptul că nu a auzit-o pe Angela Merkel, care era chiar lângă el, întrebându-l dacă nu doreşte să dea mâna, pentru oportunităţile de imagine ale jurnaliştilor americani şi germani. Donald al nostru s-a limitat la un zâmbet tâmp. În fine, a dat mâna teatral cu oaspetele său, mai târziu, la declaraţiile oficiale. Mi-e greu să cred că America, pe care o preţuim atât de mult pentru imensa contribuţie la ceea ce înseamnă lumea liberă şi civilizată de astăzi, ar avea în frunte un bădăran de asemenea proporţii, deşi unele momente din campania electorală ne-au pus pe gânduri. Nu, nu poate fi adevărat;
• Să admitem şi faptul că informaţia privind înmânarea unei facturi simbolice de 300 de miliarde de dolari, reprezentând datoria Germaniei faţă de Statele Unite în cadrul NATO, după 2002, reprezintă o ştire falsă. Ar fi atât de ridicol încât ar descalifica prestaţia unui preşedinte american pentru tot restul mandatului, de aceea mă grăbesc să dau crezare dezminţirii prompte făcute de Casa Albă la nivelul purtătorului de cuvânt, deși un membru al delegației germane a comentat gestul, spunând că a fost “scandalos”;
• Totuşi, ceea ce nu mai poate fi nici negat, nici nuanţat, este mesajul clar pe care chiar preşedintele Trump l-a rostit la conferinţa de presă şi l-a reluat insistent pe contul său din media sociale, anume că „Germania datorează sume mari de bani Statelor Unite” pentru măsurile de apărare şi securitate furnizate de Statele Unite în ultimele decenii;
• A doua zi, ministrul Apărării din Germania, Ursula von der Leyen, a trebuit să dea o replică acidă preşedintelui american, spunându-i că „Germania nu datorează niciun ban Statelor Unite. Nu există un cont al datoriilor la NATO. 2% din PIB pentru Apărare se referă şi la NATO, şi la misiunile europene, şi la misiunile umanitare internaţionale de la ONU”, la care contribuie Germania;
• Răul a fost făcut. Trump a bătut obrazul Germaniei şi a vorbit despre apărarea Europei pe bani. Strategic şi moral, aceasta este o mare greşeală. Toată lumea ştia care este rolul Americii în garantarea securităţii Europei postbelice, nu trebuia să apară subiectul „facturii”, fie ea şi simbolică. Dacă tăcea pe acest subiect, Trump ar fi făcut America great again. Subiectul contribuţiilor la NATO era deja cunoscut de europeni iar un gentleman, şi gazdă pe deasupra, ar fi gestionat altfel situaţia. Faptul că, la câteva zile după bizarul său comportament de la întâlnirea directă, Trump a sunat-o pe Merkel pentru a o felicita pentru rezultatul foarte bun al CDU în alegerile dintr-un land, îndulceşte puţin impresia întâlnirii ratate a celor doi lideri, dar nu schimbă esenţa mesajului său;
• Spunându-i în faţă, celui care îţi este îndatorat moral, că aştepţi bani pentru serviciile făcute, întreaga aură de salvator se prăbuşeşte în mizeria mercenariatului. După replica lui Trump, contribuția Statelor Unite nu mai are nimic de a face nici cu apărarea libertăţilor şi valorilor democraţiei, pentru care a fost înfiinţat NATO în 1949, nici măcar cu interesul strategic şi geopolitic binecunoscut al Americii, de a-şi menţine o prezenţă activă în peninsula europeană după al Al Doilea Război Mondial, pentru ca Rusia să nu îşi extindă influenţa asupra Eurasiei, împingând astfel America înapoi peste Atlantic;
• Atât de ignorant să fie Donald încât să nu ştie că rolul de lider al lumii libere şi de protector al democraţiilor liberale a adus, indirect, uriaşe beneficii Statelor Unite? Miracolul Occidentului euro-american, înțeles ca o comunitate de valori inspirată de crezul american, s-a spart, abordarea securităţii făcându-se de acum înainte în registrul financiar-contabil;
• Răcirea continuă a relaţiei transatlantice nu poate însemna decât apariţia unui proiect european de securitate alternativ la NATO, în 5-10 ani, atunci când Franţa şi Germania vor avea suficientă influenţă politică în Uniunea Europeană, după plecarea Marii Britanii, pentru a determina redirecţionarea cheltuielilor de Apărare ale statelor membre europene dinspre NATO spre proiectul franco-german al Apărării Europene;
• Intrăm în epoca facturilor? Atunci să pregătească şi România, deşi nu ar interesa pe nimeni, o factură pentru cei 45 de ani de comunism nedorit, negociat de puterile aliate la Ialta. 

*

Nu ştiu dacă e cineva căruia să îi fi plăcut întâlnirea Trump-Merkel. Nici în Statele Unite, nici în Germania, Trump nu a câştigat absolut nimic prin comportamentul (cel puţin cel public) pe care l-a avut faţă de cancelarul Germaniei. Inabilitatea sa protocolară, crisparea şi gesturile forţate de la conferinţa de presă, refuzul de a îi strânge mâna cu ocazia discuţiei din Biroul Oval, trecând chiar şi peste faptul că doamna cancelar l-a întrebat amabilă, crezând că domnul preşedinte nu a auzit, dacă nu ar vrea să-şi dea mâna în faţa jurnaliştilor, zâmbetul tâmp (mai degrabă un rânjet care nu seamănă cu nimic din tradiţionalul zâmbet politicos nord-american), în fine, sărind peste ştirea (falsă, sperăm) cu factura de 300 de miliarde de dolari pentru o presupusă datorie istorică a Germaniei faţă de Statele Unite, un fel de glumă nesărată de dezvoltator imobiliar care-şi întreabă clienţii când au de gând să îi plătească ratele, şi ajungând la declaraţia explicită a lui Donald că „Germania datorează sume mari de bani Statelor Unite” în cadrul NATO, toate acestea au creat impresia lamentabilă că America are acum în frunte un landlord sau, mai rău, un vechil, nu un preşedinte elegant şi inteligent.

Nu pot să cred că Trump chiar şi-a închipuit că Angela Merkel, îngrozită de ce i-a spus despre datoria Germaniei la NATO, va scoate din geantă şi va semna pe loc un cec de 300 de miliarde de dolari, pe care i-l va înmâna lui Trump, în aplauzele jurnaliştilor şi ale votanţilor săi. Reacţia a fost inversă: a doua zi, un demnitar de rang inferior preşedintelui american (ministrul Apărării din Germania, Ursula von der Leyen) i-a dat replica umilitoare, spunând că „Germania nu datorează niciun ban Statelor Unite iar la NATO nu există un cont al datoriilor”, cei 2% din PIB în categoria cheltuieli pentru Apărare trebuind înţeleşi ca suma fondurilor direcţionate de guvernul de la Berlin către NATO, către misiunile europene şi chiar către misiunile umanitare internaţionale din cadrul ONU.

Din rău în mai rău, putem spune, pentru că inabilitatea lui Trump a trezit orgoliul Germaniei, care, schimbând întreaga înţelegere a celor 2% din PIB, deschide practic calea spre o nouă paradigmă de securitate în Europa. Mâine, pe acest raţionament, Germania şi Franţa ar putea plăti şi mai puţin la NATO, redirecţionând cei 2% spre noul proiect Apărarea Europeană Comună, iar reacţia Statelor Unite şi angajamentul faţă de NATO, într-o asemenea situaţie, pot fi de pe acum anticipate.

Dacă se va intra în „epoca facturilor”, aşa cum agentul imobiliar de la Casa Albă se pare că doreşte, fără să înţeleagă întregul mecanism strategic al ordinii politice şi economice postbelice, care dusese la un moment dat la hegemonia americană, totul poate fi rediscutat. Inclusiv pentru prezenţa trupelor americane în Europa, unele state s-ar putea gândi să elibereze factura de staţionare pe teritoriul lor. America nu a pierdut, ci a avut de câştigat, alături de aliaţii ei, din impunerea NATO drept cea mai puternică alianţă politico-militară din lume, ca şi din garantarea securităţii Japoniei sau Coreei de Sud. A fost un win-win game.

Dacă preşedintele Trump le va da tuturor aliaţilor Americii facturile de securitate, s-ar putea ca, în final, factura pe care America însăşi o va primi din partea unei lumi schimbate, asupra căreia Washingtonul nu va mai avea autoritate politică şi morală şi nu se va mai bucura de respect, să fie atât de mare încât până şi Donald să realizeze că nu a meritat.