Tirul lui Trump asupra Siriei: impulsivitate, foc de paie, imagine pe termen scurt, mesaje spre Rusia şi China, gest moral sau strategie externă câștigătoare?

Puncte cheie:

• Atacul chimic abominabil de la Khan Shaykun, care a omorât 86 de civili, din care peste 20 de copii, a compromis iremediabil rolul Rusiei în Siria și, indiferent de motivele şi circumstanțele producerii atacului forţelor guvernamentale, care vor fi sau nu elucidate în perioada următoare, a reconfirmat, deși nu mai era nevoie, că regimul Bashar al-Assad și-a pierdut legitimitatea de a conduce țara;
• Perspectivele din care este analizat răspunsul militar al lui Donald Trump diferă enorm: de la interpretări precum impulsivitate şi superficialitate, foc de paie (lipsa unei strategii consistente, pe termen lung), gest speculativ cu beneficii de imagine internă pe termen scurt, până la laudativele conotaţii de avertizare a Rusiei sau Chinei, acţiune punitivă cu caracter moral sau chiar apariţia unei noi doctrine/strategii în politica externă şi de securitate a Statelor Unite, diferită de impresia iniţială lăsată de discursul inaugural America First. Toate acestea constituie un evantai de „chei” ideologice, politice şi etic-morale existente pe piaţa analizelor şi comentariilor în domeniu, din media americane şi internaţionale;
• Fiind vorba de un atac cu arme chimice, interzise de reglementările internaţionale, tirul de rachete ordonat de președintele Trump a fost decizia corectă și morală pe termen scurt (chiar dacă pur demonstrativă, oportunistă politic și, practic, ineficientă militar), cu condiția ca administrația SUA să aibă pregătiți pașii următori iar noua strategie americană pentru Siria să fie una coerentă, articulată, sustenabilă, dar mai ales dusă la bun sfârşit;
• Împotmolit pe plan politic intern (niciun proiect electoral reușit, plus mega-scandalul în desfășurare privind implicarea Rusiei în alegerile prezidențiale americane și colaborarea echipei sale cu regimul de la Moscova), liderului de la Casa Albă i s-a oferit brusc oportunitatea de a se “reinventa” prin acțiunea externă din Siria și, de ce nu?, în viitor printr-un anumit tip de intervenţie asupra Coreei de Nord, temă despre care am scris acum câteva săptămâni;
• Prin bombardamentul surprinzător şi spectaculos, ordonat la momentul oportun, pe fondul emoţiei publice generate de imaginile atrocităţilor din Siria, Trump a dorit să se diferențieze de predecesorul său Obama (care renunţase în ultimul moment să acţioneze militar în august 2013, într-o situaţie asemănătoare), așa cum laureatul Premiului Nobel pentru Pace din 2009, Barack Obama, la rândul său, a dorit să se diferențieze prin mijloace diplomatice de “intervenționistul” Bush. Se pare că, până la un punct, preşedinţii americani sunt prizonierii „umbrelor” predecesorilor lor asupra Casei Albe, având obsesia de a face lucrurile diferit, în momente şi situaţii simbolice pentru opinia publică;
• Gestul lui Trump a fost pur politic, nu militar. Eficienţa militară a tirului a fost aproape zero, după cum au observat în zilele următoare analiştii americani. Câteva crăpături fumegânde în pistele bazei aeriene de la Shayrat, dar nu suficient de adânci şi de extinse încât de pe ele să nu decoleze din nou avioanele de luptă siriene, după doar 36 de ore de la tirul american de rachete lansate din Estul Mediteranei;
• Importantă a fost şi declaraţia reprezentantei permanente a SUA la ONU, Nikki Haley, care a afirmat că „nu mai poate fi vorba de o soluţie politică în Siria cu Bashar al-Assad la putere”;
• Pe de altă parte, doar prin tiruri de rachete sau chiar prin lovituri aeriene, Trump nu va putea demola regimul al-Assad, dacă într-adevăr asta doreşte, iar perspectiva unei intervenţii terestre este încă foarte îndepartată, având oricum nevoie şi de aprobarea Congresului şi, oricum, de un alt tip de pregătire militară, politică şi financiară;
• Dacă intenţia a fost transmiterea unui semnal politic de avertizare către Rusia şi chiar către China, în legătură cu regimurile debile şi abuzive pe care cele două mari puteri non-occidentale le protejează (patronează) la Damasc şi Phenian, atunci ideea este puternică, inspirată şi de senzaţie, dar trebuie urmată rapid de alte măsuri în acelaşi sens, suficient de convingătoare, pentru a nu pierde treptat din relevanţa strategică pe care ar fi putut-o avea tirul de rachete asupra Siriei. Dacă nimic nu se mai întâmplă în următoarele săptămâni, efectul tirului de rachete se stinge iar Trump va pierde pe termen lung mai mult decât a câştigat acum pe termen scurt, la nivel intern şi internaţional;
• Faptul că Trump face dovada unei inconsistenţe politice aproape sfidătoare pentru opinia publică nu mai contează. De la a-l critica vehement pe Obama, care vorbea despre „linia roşie” şi se pregătea acum patru ani să pedepsească regimul de la Damasc pentru crimele din războiul civil sirian şi a vorbi cu menajamente sau chiar pozitiv despre Bashar al-Assad (acelaşi Assad de astăzi!), în ceea ce priveşte colaborarea acestuia cu Rusia împotriva ISIS, până la a ordona foc împotriva armatei siriene este un drum lung, pe care Trump l-a parcurs în câteva ore, cu seninătate, ca şi când nimic din ceea ce ar fi spus în anii din urmă nu ar fi existat. Dar, repet, cea care a fost în esenţă greşită, populistă şi ipocrită era opţiunea de atunci, nu cea de acum, care este perfect justificată moral, în urma atacului chimic asupra civililor;
• Un ultim aspect relevant: echipa administraţiei Trump, pe linie de securitate, este în plină fierbere, după eliminarea subită a „monstrului sacru” Steve Bannon din Consiliul Naţional de Securitate, ideologul dur al campaniei lui Trump, care se pare că nu ar fi fost de acord cu lovirea Siriei, pe motivul că intervenţia militară este inconsistentă cu platforma electorală a lui Trump, cu apropierea de Rusia şi cu teza non-intervenţionismului. Plecarea lui Bannon din NSC (posibil, curând, şi de la Casa Albă), urmând demisiei fostului consilier de securitate naţională Michael Flynn, precum şi ascensiunea influenţei pe care o au în Biroul Oval noul consilier de securitate, generalul H.R. McMaster şi chiar ginerele preşedintelui, Jared Kushner, arată că startul administraţiei Trump este tensionat, haotic şi contorsionat, cu multe crize şi dispute interne, multe din ele cauzate de însăşi uriaşa surpriză a victoriei în alegeri şi de inexistenţa unei echipe rodate, sudate, cu afinităţi şi similarităţi ideologice şi programatice;
• Prin declanşarea atacului asupra Siriei, pregătit sau nu, conştient sau nu, preşedintele Trump „a trecut Rubiconul”, intrând în acest mandat pe drumul fără întoarcere al intervenţionismului şi înfruntării strategice a Rusiei, chiar pe terenul unde Putin îşi simţea victoria aproape, drum din care va ieşi ori foarte bine, ori foarte rău. Când iei decizia să ataci, cale de mijloc nu mai există. Alea jacta est!

*

Zarurile au fost aşadar aruncate. Trump a mutat surprinzător, spectaculos şi onorabil în impasul din Siria (aproape dus de valul opiniei publice, aş spune), după cel mai sinistru atac asupra civililor, comis fără cea mai mică urmă de raţiune (nici măcar militară, politică sau strategică, ca să nu mai vorbim de cea umanitară) de către trupele guvernamentale ale regimului al-Assad. Tirul celor 59 de rachete Tomahawk a fost aplaudat de majorităţi relative ale opiniei publice din Statele Unite, Uniunea Europeană, Turcia, ţările arabe sunnite, a divizat Siria, a ostilizat Rusia şi Iranul, lăsând în schimb Chinei, chiar în ziua vizitei oficiale a preşedintelui Xi Jinping în Statele Unite/Florida, sentimentul ameninţător că America are un preşedinte imprevizibil, care poate oricând acţiona impulsiv, şi mai ales că acest tip de acţiune, sau unul la scară mai largă, ar putea fi declanşat asupra Coreei de Nord, deşi între cele două situaţii există foarte mari diferenţe.

Suntem în preziua vizitei secretarului de stat Rex Tillerson la Moscova, în care se vehiculează informaţii contradictorii despre primirea/refuzul primirii ministrului de Externe american la Kremlin, de către preşedintele Putin. Primirea în sine nu este esenţială. Oricum, în declaraţii energice din zilele trecute, diverşi demnitari ruşi au exprimat deja indignarea Moscovei cu privire la „atacul asupra unui stat suveran”, „trecerea liniei roşii de către Statele Unite” etc. Avem toate motivele să credem că discuţiile lui Tillerson la Moscova, indiferent de nivelul la care vor fi purtate, vor fi deosebit de aspre şi de reci, cu atât mai mult cu cât secretarul de stat american a afirmat cu subînţeles că „nu ştie dacă Rusia a fost complice sau nu la atacul cu arme chimice din Siria, dar Rusia a eşuat categoric în Siria”, în obiectivul asumat la nivel internaţional în septembrie 2015, de a distruge armele chimice ale regimului sirian şi de a proteja populaţia civilă.

51% dintre americani au fost de acord cu lovirea Siriei, în condiţiile în care, cu câteva zile înainte, rata de aprobare pentru Donald Trump scăzuse sub 45%. Deci, a fost un câştig de imagine politică internă, cel puţin pe termen scurt. Asta cu atât mai mult cu cât lui Trump nu i-a ieşit mai nimic din proiectele electorale: ordonanţele de interzicere a intrării cetăţenilor din statele musulmane au fost suspendate de judecători, anularea reformei din sănătate (Obamacare) a fost abandonată în Senat din cauza lipsei de suport chiar în Partidul Republican, îndemnul iniţial adresat statelor europene de a părăsi UE, după modelul Marii Britanii, nu a fost urmat de nimeni iar Trump, apostrofat de liderii europeni, şi-a revizuit declaraţia şi a lăudat Uniunea Europeană, s-a renunţat la ideea părăsirii NAFTA, după întâlnirea cu preşedintele chinez Xi Jinping a descoperit „un mare prieten” (?!), nu e clar cum va fi cu Zidul de la frontiera mexicană etc. Confuzia privind politicile lui Trump a devenit cvasi-totală, în America şi în întreaga lume. Cu bunele şi cu relele unei asemenea incertitudini…

Pentru Trump, oportunitatea acestei lovituri externe a venit într-un moment în care el şi administraţia sa erau în declin politic intern, în curs de anchetă la FBI pe tema campaniei prezidenţiale şi a legăturii cu Rusia, şi cu o echipă de consilieri în curs de dezintegrare, cu grave incongruenţe stilistice şi de substanţă. Nu spun că aceste probleme s-au soluţionat definitiv, ele pot reveni oricând, dar clarificarea lor s-a amânat pentru o perioadă iar Trump a câştigat timp preţios, în care ar putea lua decizii utile.   

Dacă va exista o continuare a semnalelor politice pe linia celui transmis Siriei şi Rusiei, după atacul chimic şi reacţia americană, Donald Trump şi Statele Unite se reprofilează în sistemul internaţional, ca primă mare putere a lumii, garantă a unor valori şi principii cu care lumea civilizată nu poate fi decât de acord. Iar Rusia va fi marea perdantă a acestei reinventări. Nici China nu va fi foarte fericită să revadă America redevenită atât de energică şi viguroasă în apărarea libertăţilor şi drepturilor omului.

Dacă nu există însă o strategie de urmat în Siria, şi totul a fost sub imperiul unui impuls trecător, momentul va fi curând pierdut şi toată lumea va realiza că nu a fost decât un foc de paie. Pe termen lung, dacă Trump nu susţine ceea ce a început iar Bashar al-Assad rămâne la putere, cu Rusia controlând situaţia militară pe teren, America şi Occidentul vor avea mult de pierdut. Dramul de speranţe pe care ni-l puneam în Statele Unite, de a apăra în continuare oamenii nevinovaţi de abuzurile regimurilor de pretutindeni, se va rispi ca un fum.

Sper ca imprevizibilul Trump şi echipa lui, aşa schimbătoare cum este, la propriu şi la fugurat, să realizeze că au intrat într-un moment crucial în planul politicii externe şi de securitate, definitoriu pentru restul mandatului. Pentru tot ceea ce înseamnă valorile în care credem, libertatea şi demnitatea umană, unitatea şi supremaţia Occidentului, ordinea şi securitatea în vecinătăţile spaţiului euro-atlantic, ţinerea la respect a regimurilor autoritare, împiedicarea terorii etc., pentru toate aceste interese, care sunt şi ale noastre, le ţinem pumnii să reuşească în acest nou „proiect”.

Nu împărtăşesc neapărat entuziasmul altor analişti şi comentatori români privind „reinventarea” glorioasă a lui Donald Trump şi perspectivele victoriei imediate în Siria, aşteptând cu un optimism mai degrabă rezervat şi precaut evoluţiile din zilele şi săptămânile următoare. Mă tem să nu se stingă rapid entuziasmul legat de „noul Trump” şi să constatăm că a fost vorba de o mişcare corectă, dar conjuncturală. Este de aşteptat oricum şi replica lui Putin, marele umilit al ultimelor evenimente din Siria. Acum se joacă nu numai destinul acestei preşedinţii americane atipice ci şi reconfigurarea sistemului internaţional, pe termen lung.