Stabilizarea monetară din 1947

Anul acesta se împlinesc șapte decenii de la un eveniment economic extrem de traumatizant pentru mulți români, stabilizarea monetară din anul 1947. Evenimentul este important de reamintit nu numai  sub aspect istoric sau economic. Acesta poate reprezenta un avertisment despre pericolul intervenției unei ideologii asupra activității economice. Chiar dacă era necesară o acțiune împotriva inflației, iar unele rezultate, din acest punct de vedere, au existat şi au fost chiar imediate, imersia ideologiei comuniste în economie a rupt pentru aproape jumătate de veac spiritul antreprenorial, manifestarea liberă a legităților economice în România.

După al doilea război mondial, România era una din numeroasele țări europene care încercau să-și revină de pe urma războiului. Chiar dacă nu a fost atât de afectată de bombardamente și de trecerea tăvălugului războiului precum alte țări, economia românească se resimțea de pe urma multor rechiziții, de pe urma condițiilor economice impuse de ocupantul sovietic și a reconversiei lente de la o economie de război la una de pace. Consecința imediată a fost absența bunurilor de larg consum de pe piață, de la alimente până la îmbrăcăminte și obiectele de uz casnic. Intrarea în scenă a partidului marionetă a ocupantului sovietic a adus cu sine ruperea unor relații comerciale tradiționale între întreprinzători, dezvoltate în timp, prin punerea în aplicare a unor reforme economice și a unor reglementări aberante cu efecte nocive sub aspectul producției și desfacerii dar și asupra inițiativelor antreprenoriale.

Emiterea masivă de bani pentru susținerea efortului de război a lăsat un alt focar de infecție economică și socială. Cartelarea produselor nu a făcut altceva decât să creeze hazardul moral atât de nociv în stabilitatea economică de ansamblu, dar și în dezvoltarea speculei și corupției.

Cum parcă nu erau suficiente problemele României, seceta din 1945 și 1946 a plasat țara într-un haos și o disperare care cerea măsuri rapide. În plan monetar, rezultanta tuturor problemelor enumerate foarte succint mai sus s-a tradus într-o hiperinflație care a avut apogeul în anul 1947.

Inflația este, în mare măsură, un barometru al sănătății economiei. Tratarea sa, a speculei și a corupției, nu se poate face doar exclusiv monetar, ci trebuie abordate în primul rând fundamentele economice din spatele lor. Prețurile nu pot decât să crească atât timp cât lanțurile de aprovizionare, producție și desfacere sunt rupte, atât timp cât producția (oferta) și consumul (cererea) nu se echilibrează într-un mod cât mai natural și predictibil. Astfel, mărfuri precum cartofii, carnea sau zahărul deveneau o monedă mai credibilă decât leul. Specula și corupția sunt consecința arbitrariului și a lipsurilor, dar și a concentrării capacității distributive către anumite grupuri care caută profituri materiale de pe urma acestei poziții dominante.

Astăzi, privind retrospectiv la adăpostul celor șapte decenii care ne despart de acel an fatidic pentru români putem analiza, poate, mai obiectiv fenomenul.

Puterea sovietică și guvernul în exercițiu doreau să dovedească pragmatismul și capacitatea rapidă de a lua decizii în interesul “clasei muncitoare”. Era de notorietate ostilitatea unei părți a proletariatului și a țărănimii față de marii industriași, bancheri sau moșieri. Chiar și astăzi, după mai bine de un sfert de veac de la căderea comunismului, complicatele tranzacții bursiere sunt privite de multă lume cu suspiciune, cu atât mai mult atunci. Existența unei inechități sociale majore, cauză a ostilității latente între diferitele pături sociale, a fost potențată de acțiunile manipulative ale presei partidului și ale activiștilor de partid. Totodată, este un fenomen natural, în condițiile lipsurilor, ale distribuirii raționalizate a unor bunuri, să apară oportuniști mai mult sau mai puțini onești care să profite de pe urma penuriei. Acești oportuniști au fost întâlniți din Germania, Italia, Franța, până în Japonia sau China, mulți dintre ei fiind sprijiniți chiar de membri ai trupelor de ocupație. Prin urmare România nu putea să facă o excepție.

După cum am arătat, un proces de dezinflație trebuie să atingă pe de-o parte latura monetară, dar și  fundamentele economice ce generează fenomenul. După întregirea României, în urma tratatelor de la Versailles, încă din 1920 autoritățile române, împreună cu banca centrală au demarat un proces complex de integrare a sistemelor economice ale provinciilor noi în sistemul românesc și de stabilizare a leului, proces anevoios care a durat până în 1929 și care a fost, în mare măsură, subminat de criza anilor 1930 și evenimentele ulterioare. Evident, puterea nou instalată nu avea timp pentru detalii și nici să mulțumească pe toată lumea. Ba chiar dimpotrivă, ideologia totalitaristă, a ocupantului sovietic, intenţiona o scădere a puterii şi influenţei economice a burgheziei şi aşa numitelor clase exploatatoare.

O denominare simplă a banilor nu rezolva sub nici o formă problemele țării. Prin urmare, trebuiau impuse anumite praguri pentru a limita circulația bănească și, mai mult, să deposedeze de bani pe cei care dețineau o cantitate mult prea mare în accepțiunea puterii comuniste. De altfel și momentul stabilizării a fost ales destul de ingenios. Se putea acționa atât în scop economic, dar și în scopul implementării unor deziderate ideologice și sociale. Astăzi am putea numi setul de măsuri din 1947 ca o formă de resetare a economiei și avuției naționale. Preschimbarea banilor s-a efectuat la o paritate de 1 leu nou pentru 20.000 de lei vechi, dar nu pe o perioadă nedeterminată și nici nelimitat. Astfel, pentru salariați se puteau preschimba 3 milioane de lei, pentru agricultori 5 milioane lei, iar pentru cei fără o profesie dovedită doar 1,5 milioane de lei. Este bine să menționăm că un salariu mediu din anul 1947 era în valoare de 5,2 milioane de lei vechi, iar prin conversie se ajungea la 261 de lei noi .

Legea mai prevedea blocarea sumelor aflate în conturi bancare. Deblocarea acestor sume urma să se facă numai cu aprobarea Consiliului de Miniștri. Același regim îl aveau și instrumentele de plată. Teoretic băncilor li se  preschimba numai suma cuvenită chenzinei a doua a lunii iulie 1947. Altfel spus, băncile erau văduvite de propria materie primă. Lafel era cazul firmelor din domeniul comerțului, mai puțin așa-numitele “întreprinderi și ferme model” care puteau beneficia de un fond de rulment, care s-a dovedit extrem de important în următoarele luni. Tot atunci, printr-o altă lege, era interzisă și deţinerea aurului și a valutelor străine. Motivul era evident, evitarea folosirii aurului sau a valutei în tranzacțiile comerciale curente (în condițiile inflației din perioada postbelică și până la stabilizare aceste forme alternative au fost utilizate de companii).

Consecinta a fost o reducere drastică a masei monetare. O cantitate mare de bani, care fusese economisită fie de firme, bănci sau persoane fizice devenise, peste noapte, lipsită de valoare sau trebuia predată autorităților statului. Ziarele comuniste relatau cu bucurie dramele prin care treceau jucătorii de pe bursă, reflectând bucuria clasei muncitoare că prin această ingenioasă manevră fuseseră stârpiți toți cei care complotau împotriva prosperității clasei muncitoare. Dușmanilor de clasă li se oferise o lecție cruntă.

Vă propun un exercițiu de imaginație. O familie tipică ardeleană a acelor timpuri pentru clasa de mijloc, de undeva dintr-un oraș, dorea să-și mărească locuința unde stăteau. Copiii creșteau, iar casa le fusese afectată de trecerea frontului prin urbe. Fiind gospodari, au economisit o parte a salariului destul de mare pe care îl câștiga capul familiei, precum și ceea ce au valorificat din recolta de legume până la mijlocul lunii august. Dincolo de frământările politice, instaurarea păcii le dădea motive de optimism. Pentru toate acestea era nevoie de muncă. Pentru a obține un salariu bun trebuia să-ți dovedești ani la rând eficacitatea și știința, iar pentru munca pământului, ziua era de multe ori prea scurtă. Dar toate erau o jertfă pentru binele copiilor, pentru o bătrânețe mai ușoară. Nici măcar inflația nu era un lucru străin, deoarece părinții lor trecuseră și ei prin război și scumpete.

Brusc, în data de 15 august 1947, toate speranțele lor s-au năruit. Toate economiile se transformaseră în hârtii fără valoare. În încercarea disperată de a mai salva ceva au apelat la oamenii fără venituri, care au găsit o oportunitate de a face un ban fără muncă. Aceștia puteau să mai preschimbe pentru ei niște bani contra unui comision semnificativ. Brusc persoane fără căpătâi deveniseră persoane importante. Unii dintre aceștia vor refula vechile frustrări devenind instrumente ale delațiunii și urii de clasă.  Capul familiei urma să-și piardă locul de muncă, găsindu-se suficienți oportuniști de meserie prin intermediul cărora să i se instrumenteze un dosar de sabotor al economiei sau unul politic pentru a fi trimis la reeducare în Gulagul românesc.

Pentru mare parte din firmele, fermele sau băncile românești, naționalizarea sau cooperativizarea a fost doar lovitura de grație, momentul august 1947 a fost începutul  sfârșitului unei povești ce începuse atât de frumos la un sfârșit de an 1918.

Text: Septimiu Moga