Şocurile dezvoltării rurale

Dincolo de performanţele şi neperformanţele politicelor agrare din societatea românească actuală, lumea rurală se mişcă, cunoaşte o dinamică a schimbărilor fără precedent, pretutindeni în rural individualismul capitalist îşi face loc, poate cu o mai bună gospodărire decât schimbările din urban.

În această vară, în tentativa de a încheia repere pentru o sociologie a dezvoltării rurale am practicat observaţie directă în câteva sate de munte, de deal şi de câmpie, am fost chiar oaspete neanunţat în unele primării. În acestea am avut dialoguri decente într-un spaţiu primitor dominat, pe verticală de informatizarea birocraţiei, de sus în jos şi de jos în sus, rar pe orizontală de corecte comunicări în subdomenii de interes pentru performanţe în dezvoltarea rurală, ce are peste tot ritmurile înnoirii sincopate mereu de stagnări datorate birocraţiilor superioare celei locale, nu atât celor judeţene, cât celor din spaţiile puterii centrale: preşidenţie, parlament şi guvern, peste tot fiind mereu agitaţie, foială şi conflict, adică o continuă împiedicare a deciziilor rapide, eficiente, performante şi purtătoare de durabilitate şi protejare a dezvoltării rurale.
Acesta este de fapt şi primul şoc pentru dezvoltarea rurală, pe care l-am numi al lentorii cu care se derulează fluxul decizional, care demult e contraproductiv în raport cu nevoile actanţilor şi acţiunilor ce se desfăşoară în spaţiul rural, în funcţie de ritmul anotimpurilor, ritm de la care uneori birocraţia guvernamentală, fie e desincronizată, fie e de-a dreptul decuplată.
Am cunoscut şi un şoc de bun augur, cel generat de fermele mari agrare şi pastorale, individuale şi asociate care profitând de capitalul funciar bine lucrat sunt integrate în circuitul comercial şi produc acel profit necesar continuării dezvoltării durabile a fermei ce devine actorul economic principal pentru o economie capitalistă sănătoasă şi nu parazitară.
Următoarele două şocuri vin unul dinlăuntrul birocraţiei locale, nepuntincioasă din lipsa specialiştilor pentru a produce serii performante în accesarea fondurilor europene.
Cândva, copiii ruralilor s-au înghesuit spre licee, în care n-au putut reuşi toţi, iar familiile pentru a nu fi ţinta ironiilor comunităţii au inventat sloganul salvator, adică spuneau la toată lumea: „Şi al nostru a reuşit, dar fără loc”.
Un astfel de răspuns mi-a fost dat să aud într-o primărie elegantă şi cu personal deştept, căreia i s-a respins un proiect de accesare a fondurilor europene. „Proiectul nostru a fost eligibil, dar n-a avut loc, erau prea multe proiecte pe subdomeniu” a fost răspunsul ce l-am primit, evident cu zâmbetul pe buze, cordial dar nefolositor dezvoltării rurale.
Ultimul şoc vine din spaţiul gospodăresc individual, el este şocul locurilor pustii adică al caselor şi anexelor în paragină ce alternează cu edificii elegante şi interioare mai mult decât agreabile. Şansa acestor case, evident tradiţionale, este sub semnul lui ori/ori, ori se restaurează, ori se demolează.
Apoi, sunt construcţii în rural începute şi neterminate. Sunt solide, fiind din cărămidă şi betoane, dar fie cu acoperiş sau fără ele denotă epuizarea fondurilor, dar şi absenţa unui calcul economic pentru strategia unor astfel de investiţii.
Există în ruralul românesc şi spaţii verzi pustii, atât în intravilan, cât şi în extravilan. În intravilan sunt locurile de casă şi anexe, în care nu s-a ridicat încă nimic. Acestea sunt pline de bălării, buruieni şi chiar arbuşti, în fapt e un peisaj abandonat, scos de om din frumuseţea lui naturală.
În extravilan, atât la câmpie, cât şi la deal, mai puţin la munte, sunt terenuri nelucrate în care se lăfăie ca regine tulpinile de rapiţă sălbatică şi ca regi spinii ce anunţă o reîmpădurire dezordonată.
Nu ştim dacă planul naţional de dezvoltare rurală, elaborat deja şi criticat de fermierii autentici, va corecta aceste şocuri sau le va adânci prin incizii dureroase într-o lume în care pământul şi oamenii sunt încă împreună şi la bine şi la rău.

Text: Traian Vedinaş, scriitor şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”