Sfârşit de epocă în politica lumii. Instalarea unei stări de spirit negative. Ce au în comun înfrângerile candidaţilor de esenţă liberală?

Puncte cheie:

• Deşi foarte diferite ca agendă, platforme, caracteristici politice, economice şi culturale, ca set de problematici specifice, ca istorie şi coordonate geostrategice, ca profil al liderilor politici locali, trebuie observat că Brexitul, alegerile din Statele Unite, Bulgaria, Republica Moldova, acum un an Polonia, curând Austria etc. (rămân de văzut Franţa în aprilie şi Germania în septembrie anul viitor), au în comun instalarea unei stări de spirit negative a alegătorilor, în special în spaţiul democraţiilor liberale de tip occidental;
• Se vorbeşte tot timpul despre criză, dar, de fapt, criza nu există pe indicatorii globali: este Pace între marile puteri după 1945, sărăcia globală a scăzut la un nivel istoric minim, speranţa de viaţă este în creştere generală, progresul tehnologic a adus un plus evident de confort, şomajul mondial este la cote relativ mici (în pofida unor frustrări regionale şi contextuale inevitabile), PIB-ul per capita s-a dublat în Europa şi America de Nord şi a avut creşteri chiar mai mari în Asia, productivitatea a crescut spectaculos după Al Doilea Război Mondial, nivelul de viaţă a crescut peste tot în lume (chiar dacă cu ritmuri inegale, care pot părea scăderi în diferite comparaţii şi clasamente), iar valorile liberale şi drepturile omului au avut câteva decenii bune de răspândire şi consolidare, pe toate continentele;
• Sursa nemulţumirii în creştere faţă de ordinea politică liberală nu este clară, neputându-se identifica, concret, nimic altceva decât plictiseala istorică a oamenilor faţă de „prea mult bine” şi tentaţia naturală de a încerca regimuri noi, care promit, cu „cântece de sirenă”, revoluţii, revanşe, revizuiri, restructurări, repoziţionări, realocări etc.;
• Teoria ciclurilor istorice, chiar dacă are la bază doar dimensiunea economică, poate fi uşor extinsă la nivel sistemic, existând posibilitatea unei erodări a paradigmei liberale ca stare de spirit şi ca voinţă politică a cetăţenilor, precum şi a regimurilor tolerante, chiar fără identificarea unor motive precise, cuantificabile matematic, coroborată cu o creştere a tentaţiei pentru regimurile cu autoritate crescută, intolerante, şi pentru valorile conservatoare, de natură identitară, precum cele etnice/naţionale, religioase, rasiale etc.;

*

Înfrângerile platformelor liberale, tolerante, bazate pe deschidere şi integrare internă şi internaţională, se ţin lanţ, atât în Europa cât şi în America. Brexitul, Statele Unite, Polonia nu demult, Ungaria, Turcia, Bulgaria, Republica Moldova, posibil Austria pe 4 decembrie, împreună cu semnalele îngrijorătoare care vin din Franţa şi chiar Germania sau unele ţări nordice, compun treptat tabloul în descompunere al paradigmei democraţiilor liberale, învinse de modelul „democraţiilor iliberale”, naţionaliste şi autoritariste, tot mai tentante, de care vorbea „profetul” Viktor Orbán acum mai puţin de doi ani. Fireşte, situaţiile sunt foarte diferite în amănuntele lor locale, iar Trump, Farage, Le Pen, Orbán, Radev sau Dodon vin fiecare cu propria naraţiune politică. Este imposibil, totuşi, să nu observăm firul roşu care le uneşte, mai mult sau mai puţin discret.

De ce se întâmplă toate acestea? Poate fi stopat acest curent antisistem? Ce ne aşteaptă la capătul tunelului? Se apropie oare un nou Mare Război, care să descarce energiile şi tensiunile acumulate la nivelul societăţilor şi să schimbe ordinea mondială?

Acestea nu sunt întrebări simple şi niciun autor nu poate emite pretenţia de a le răspunde exhaustiv, într-un singur text. Dar întrebările sunt, în sine, importante, simptomatice şi stimulative, fiindcă pot declanşa un proces de reflecţie, deopotrivă politică, strategică şi intelectuală, care să aducă, în timp, unele clarificări cu privire la cauzele frustrărilor acumulate, dar şi să ne sugereze, cu aproximaţie, încotro ne îndreptăm.

Nu vom analiza acum scrutinele din ţările menţionate mai sus. Încercăm doar, deşi exerciţiul este riscant şi nu este ferit de o oarecare doză speculativă, să vedem de ce s-a ajuns aici. Corupţia şi autosuficienţa regimurilor, convinse că nu li se poate întâmpla nimic rău doar pentru că se revendică din cea mai generoasă doctrină pe care a cunoscut-o modernitatea (liberalismul în diferitele lui versiuni), pot fi două motive serioase de corodare a încrederii cetăţenilor de rând în ordinea politică actuală. Partidele din mainstream pierd teren peste tot.

Toţi câştigătorii alegerilor din perioada recentă au promis stoparea direcţiilor politice pe care se îndreptau ţările lor. Toţi câştigătorii, de la Trump la Dodon, şi de la Farage la Radev, au criticat intens corupţia administraţiilor în funcţie, promiţând că se vor ocupa mai mult de bunăstarea cetăţenilor şi mai puţin de menţinerea ordinii politice liberale, europene sau euro-atlantice (de la caz la caz), au promis apropieri de Rusia, respingerea imigraţiei (ţările dezvoltate) sau măsuri protecţioniste de ordin economic, denunţând Tratatele globaliste şi integraţioniste precum TTIP (acordul de liber schimb SUA-Uniunea Europeană), Tratatele UE (în Marea Britanie) sau Tratatul de Asociere UE-Republica Moldova.

Nu ştim, în prezent, dacă cei care au câştigat vor pune în aplicare integral promisiunile din campanie. Aş fi tentat mai degrabă să spun că Nu iar dezamăgirea votanţilor lor va deveni, peste câţiva ani, un subiect la ordinea zilei. Dar, câte ceva din toate aceste promisiuni vor face şi mă tem că vor face exact atât cât să încurce şi să blocheze ordinea liberală pro-europeană şi euro-atlantică instituită după Războiul Rece, fără a veni cu soluţii propriu-zise politice, economice şi sociale, care să dea satisfacţie alegătorilor lor.

Ajungem, cred, la chestiunea esenţială. La principala cauză a acestei serii negre, de înfrângeri a platformelor liberale din Europa şi Statele Unite. Partidele şi leadershipul. Nicicând în istoria postbelică a lumii occidentale, democraţiile şi partidele nu au adus la putere o clasă politică mai slabă, mai coruptă şi mai autosuficientă decât în prezent. Elitele politice europene şi americane sunt puternic contestate şi încep să piardă bătălii importante în faţa unor lideri populişti, fără mari funcţii executive în trecut (deci, consideraţi „figuri proaspete” în politică, chiar şi la 70 de ani), care promit „asanări” şi corecţii ale abuzurilor sau, dimpotrivă, ale neglijenţelor guvernanţilor. Este o bătălie de imagine, mai degrabă decât de conţinut, pe care o pierde generaţia politică europeană şi americană aflată (încă) la putere.

Selecţia politică la nivelul partidelor din mainstream trebuie urgent regândită. Parazitarea de către activişti submediocri a partidelor tradiţionale (când spun „de esenţă liberală” mă gândesc la cele trei mari doctrine consacrate: liberală, social-democrată şi creştin-democrată) deschide drumul ascensiunii electorale a unor platforme şi lideri antisistem, care neagă totul şi, într-o confuzie ideatică şi programatică cvasi-totală, promit rezolvarea radicală a tuturor problemelor.

Asistăm, într-un fel, la un sfârşit de epocă. Se instalează o stare de spirit negativă în politica Occidentului, o aşa-zisă „criză” care a intrat, de câţiva ani, într-o spirală a autoalimentării. Alegătorii transmit semnalul că aşa nu se mai poate, că partidele din mainstream şi-au atins limitele şi trebuie să schimbe urgent echipa de reprezentare. Dar, dacă ne uităm foarte atent la noii veniţi, din noile partide, dincolo de poleiala unor clişee antisistem, vom înţelege că aceştia oferă încă şi mai puţine garanţii că ştiu ce au de făcut cu viitorul ţărilor pe care vor să le conducă. Unele se dezumflă repede, aşa cum a fost cazul cu Mişcarea de Cinci Stele a comediantului Beppe Grillo din Italia, care obţinuse la ultimele legislative 25% din voturile italienilor (locul al doilea), practic pe nimic, pe câteva poante, pe critici virulente şi pe vorbe goale. Oamenii de pe listele acestui partid, ajunşi din întâmplare şi cu mult noroc în Parlamentul de la Roma, s-au dovedit în mare parte nulităţi politice absolute.

Oamenii aşteaptă, categoric, înnoirea politică. Partidele mari nu sunt capabile să o facă (pentru că liderii îmbătrâniţi şi corupţi financiar sau moral, care au acaparat în timp pârghiile decizionale, nu vor să se dea la o parte) iar cele emergente, de factură protestatară, propun proiecte riscante şi lideri mesianici, care pot arunca în aer ordinea liberală internă şi internaţională prin nepriceperea, exaltarea sau orientarea lor „iliberală”. Putem oare ieşi dintr-o astfel de dilemă a democraţiei, fără a trece prin experimentele nefericite din istoria Europei de ieri şi de azi?