„Semnătura” Rusiei pe cazul Skripal. De la atentat la refacerea politică a Occidentului?

Puncte cheie:

• Pe 4 martie, cu două săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia, fostul spion rus Serghei Skripal, care a vândut în trecut informaţii despre reţeaua rusă de spionaj serviciilor britanice şi a fost condamnat pentru trădare în 2006, fiind de mai mulţi ani găzduit oficial de Marea Britanie în urma unui schimb de agenţi, a fost atacat la Salisbury, împreună cu fiica sa Iulia, cu un agent neurotoxic puternic, aplicat se pare pe portiera mașinii, ambii fiind în stare gravă;
• Atentatul din Marea Britanie a pus în pericol nu numai vieţile celor doi cetăţeni ruşi, evident vizaţi de atentatori, dar şi ale ofiţerilor de poliţie care au intervenit la faţa locului, personalului medical şi tuturor celor aflaţi întâmplător în zonă (aproape 130 de oameni au fost expuși toxinei, conform autorităților);
• Neurotoxina cu nume de cod „Novichock”, utilizată în atacul din Marea Britanie, este considerată de experţi şi mass-media internaţionale drept „semnătura” Rusiei, fiind produsă exclusiv într-un laborator de cercetare militară de pe teritoriul Federaţiei Ruse, în timpul Războiului Rece. Rusia declarase anii trecuţi că a distrus toate armele chimice;
• În urma atacului, atribuit de Marea Britanie şi de majoritatea statelor occidentale Rusiei, s-a declanşat o reacţie internaţională puternică de condamnare a Moscovei, nu mai puţin de 17 state membre ale Uniunii Europene arătându-se solidare cu Marea Britanie şi expulzând în total (împreună cu Statele Unite, Canada, Australia, Ucraina, Norvegia etc.) 139 de diplomaţi ruşi acreditaţi la diferite ambasade şi consulate ale Federaţiei Ruse din întreaga lume. 60 de diplomaţi au fost expulzaţi numai de către Statele Unite, care au decis şi închiderea consulatului rus de la Seattle, şi 23 de către Marea Britanie. România a expulzat un diplomat rus;
• Preşedintele francez Emmanuel Macron a considerat atacul chimic din Marea Britanie „o agresiune la adresa suveranităţii Uniunii Europene”. Deşi nu este primul caz de acest tip (a se revedea doar precedentul caz Litvinenko, fost spion rus asasinat cu poloniu radioactiv la Londra, în 2006) cazului Skripal pare să i se acorde o atenţie mult mai mare iar reacţia occidentală coordonată pare să fie mai puternică acum, într-un context de politică internaţională mult mai tensionat, în care (re)poziţionările strategice şi alinierile de politică externă pe direcţia NATO/UE sau, dimpotrivă, nuanţele specifice în relaţia bilaterală cu Moscova abundă (până la această oră nu au anunţat măsuri împotriva Rusiei Grecia, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta iar Austria se pare că va expulza totuși în următoarele ore doi diplomaţi ruși, după ce iniţial guvernul de la Viena se declarase „neutru”, între NATO şi Rusia), tot acest freamăt politico-diplomatic fiind aşadar la ordinea zilei;
• NATO a anunţat, de asemenea, că va expulza șapte diplomați ruși și va refuza acreditarea a încă trei, în semn de solidaritate cu Marea Britanie şi cu cele peste 20 de state care au expulzat reprezentanți ai regimului Putin de pe teritoriile lor;
• La rândul său, Rusia a anunţat că va răspunde acestor măsuri, pe care le consideră nejustificate, şi că Marea Britanie nu face decât să inventeze „un nou Război Rece”, pentru a distrage atenția de la problemele politice ale guvernului May. Moscova a reiterat că a distrus întregul stoc de arme chimice din Războiul Rece şi nu a mai produs altele;
• Întrebările esenţiale, dincolo de orice alte analize, sunt: de ce a fost nevoie de un atentat derulat atât de simbolic, de sinistru şi cu o dimensiune publică atât de amenințătoare? De ce a fost nevoie de impact public masiv şi de emoţie pe scară largă? De ce a fost nevoie de „semnătura Rusiei” şi de ce tocmai în campania electorală? Ce semnal transmite acest atac şi ce evoluţii anunţă?

*

Atentatul cu agent neurotoxic, desfăşurat în plină zi, într-un loc public relativ aglomerat, cu includerea ca țintă simultană a fiicei fostului spion (o practică mai puţin obişnuită, chiar şi când sunt executaţi spionii trădători), este de o cruzime ieșită din comun. Are ceva din asasinarea înfiorătoare a fratelui dictatorului nord-coreean, pe aeroportul din capitala Malaeziei, cu sute de oameni în jurul „scenei” în care s-a produs crima. De regulă, atentatorii fac asta pentru a arăta că, dacă vor, te găsesc și te pot ucide oriunde, în văzul tuturor. În centrul orașului, în mulțime, oriunde. N-ai cum să scapi și nimeni nu te poate apăra. Este un semnal cu adevărat sinistru, mai ales într-o democraţie liberală precum Marea Britanie, cu pretenţii de stat sigur, indiferent cui îi este adresat și dacă se referă sau nu exclusiv la trădătorii adăpostiţi.

Bineînţeles, chestiunea centrală a dezbaterii este dacă atentatul a fost comis sau nu cu ştiinţa ori cu aprobarea conducerii Rusiei. Şi, dacă ar fi fost aşa, de ce în campania electorală şi de ce cu trei luni înaintea Cupei Mondiale din Rusia? Îl ajută acest act criminal pe Putin, indiferent de cine şi în ce condiţii a fost pus în aplicare, sau nu?

La prima lectură, toate acestea ar părea contraargumente politice pentru o implicare a conducerii Rusiei. Afectarea severă a imaginii internaţionale, o oarecare punere în pericol a campaniei electorale interne, în ultimele două săptămâni (nu foarte serioasă însă, oricum Putin neavând contracandidaţi reali), coalizarea ţărilor membre ale NATO şi UE şi refacerea unităţii politice a Occidentului (probabil doar temporară), periclitarea participării delegaţiilor internaţionale la Cupa Mondială din iunie, toate acestea ar părea să spună că Putin şi Rusia nu aveau nimic de câştigat dintr-o asemenea operaţiune.

La a doua lectură însă, lucrurile se văd altfel. Rusia îşi doreşte demult oficializarea unui nou Război Rece. Statutul de super-putere aflată în conflict şi pe picior de egalitate cu întregul Occident o avantajează, în viziunea regimului politico-militar al lui Putin. Nicicând Moscova nu a fost mai puternică şi mai influentă pe plan mondial decât în timpul Războiului Rece, când împărţea lumea cu Statele Unite şi avea un cuvânt greu de spus în negocierea tuturor marilor dosare internaţionale. Sfârşitul Războiului Rece nu a avantajat-o, ci dimpotrivă, a transformat Rusia într-o putere de nivel mediu, de rangul al treilea sau chiar al patrulea, fiind depăşită ca relevanţă globală şi influenţă strategică cel puţin de Statele Unite, China, Uniunea Europeană şi Japonia. Fără aceste tensiuni politice şi angoase pe care le creează, Rusia redevine ceea ce este în realitate, adică o ţară cu o populaţie relativ mică (de zece ori mai mică decât China şi India şi de trei ori mai mică decât SUA), cu un PIB modest pentru pretenţiile de Mare Putere (locul 12, după Coreea de Sud), un nivel de trai submediocru al populaţiei, fără mari universităţi şi fără bugete de cercetare impresionante, cu o capacitate tehnologică şi de inovare slabă, în pierdere de poziţii faţă de ţări cu pretenţii mult mai discrete în politica internaţională. Cu alte cuvinte, fără teroare, ameninţări şi amestec în treburile altor state, Rusia este zero pe plan internaţional, neavând argumente de tip soft power.  

O astfel de crimă, extrem de mediatizată, nu numai că dă fiori reci britanicilor, dar arată că ţara lor (şi, prin extensie, înţelegem că situaţia se poate repeta oriunde în Occident) este penetrată cu uşurinţă de agenţii ruşi şi nimeni nu mai poate trăi în siguranţă în oraşele Angliei, sugerând totodată că programele de protecţie ale autorităţilor de la Londra sunt vulnerabile şi nu reprezintă un obstacol pentru o putere străină, că nivelul de securitate al cetăţenilor este de fapt la pământ, pe scurt, că Rusiei nu i te poţi opune.

„Cu Rusia nu te poţi juca, trebuie să îi respecţi interesele şi să te temi de puterea ei” – pare să fie mesajul odiosului atentat. Pe de altă parte, în plan secundar, probabil că a fost şi un anumit tip de „mesaj intern, pentru lumea rusă” – şi nu e vorba aici doar de agenţii secreţi de peste tot, ci pentru tot felul de grupuri obscure, de la oameni de afaceri la ofiţeri activi sau retraşi, care s-ar putea gândi la rebeliune împotriva ţarului de la Kremlin şi a regimului său – ceva de genul „staţi cuminţi, Sistemul e la locul lui şi controlează totul”. O reconfirmare a autorităţii Moscovei, pentru oricine se gândea să o conteste.

Poate este momentul ca marii conservatori, populişti, naţionalişti şi protecţionişti de peste tot, din politică şi de pe bloguri, marii adversari ideologici ai Uniunii Europene, ai Occidentului integrat şi ordinii liberale apărate de o relaţie transatlantică puternică să înţeleagă acum, dacă nu este deja prea târziu, cât de mult s-ar pierde prin destrămarea politicilor comune construite pe valorile liberale şi ale integrării europene şi euro-atlantice. Marea Britanie a votat pentru ieşirea din Uniunea Europeană dar, la doi ani după votul stupid de la referendum, nu arată cu nimic mai sigură şi mai protejată în prezent. Dimpotrivă, Theresa May vine să plângă pe umerii europenilor şi să caute soluţii comune alături de aliaţii şi partenerii occidentali, aşa cum este firesc. Pentru că a-ţi proteja graniţele şi suveranitatea în sensul rudimentar în care propun Nigel Farage, Marine Le Pen, Geert Wilders, Viktor Orban sau chiar Donald Trump, cu reintroducerea vizelor, controale la frontieră, garduri de sârmă ghimpată sau ziduri de mii de kilometri este astăzi futil, contraproductiv şi iluzoriu.