Security Trusts, proiectul MAE pentru creşterea încrederii în regiune. Ce o să meargă, ce n-o să meargă

Peste câteva zile, în cadrul programului de dezbateri Dialoguri@MAE, lansat recent, diplomaţia românească va prezenta şi supune discuţiei avizate conceptul Security Trusts, menit să creeze „o platformă de dialog permanent” pentru creşterea (restabilirea) încrederii între actorii statali şi non-statali din regiune. Ideea, în principiu, este corectă. Momentul, bine ales. Mijloacele României de a induce o mişcare în acest sens sunt, însă, discutabile. Una peste alta, „pariul” (dacă termenul vă deranjează, citiţi „ambiţia”) diplomaţiei noastre este remarcabil, dar riscant.

Am fost aşadar onorat să primesc invitaţia de a participa la acest moment de „reflecţie strategică”, după cum inspirat se spune în textul apelului. Având în vedere că nu voi putea fi prezent joi la Bucureşti, dar cunosc, în linii mari desigur, proiectul MAE, mi-aş permite să formulez unele consideraţii preliminare, în avancronica evenimentului de la sediul ministerului de Externe.

Spus simplu, sunt lucruri care o să meargă şi lucruri care n-o să meargă în această inedită tentativă de reconstrucţie a temeliei de încredere pe care stă sistemul actual al relaţiilor internaţionale. Şi unele, şi altele se cuvin discutate cu egală atenţie şi nu am nicio îndoială că diplomaţii şi specialiştii interesaţi de subiect vor exprima opinii substanţiale şi relevante, într-un moment cu adevărat critic pentru regiunea în care ne aflăm dar şi, prin extensie, pentru perspectiva întregii Europe, în care a revenit de curând spectrul discordiei, al dezintegrării, confruntării hibride şi chiar al războiului efectiv. Vom urmări în perioada următoare impactul internaţional al iniţiativei diplomatice româneşti, singurul care contează, la urma urmei, cu adevărat.

În primul rând, este de salutat faptul că Ministerul Afacerilor Externe iese, după câţiva ani mai degrabă cenuşii, din zodia birocraţiei închise, tăcute şi conformiste şi îşi regăseşte apetitul pentru iniţiativă, creativitate, deschidere şi vigoare intelectuală, cu un entuziasm (să vedem cât va dura) pe care nu l-a mai avut de prin 2005-2006. Datorăm această pozitivă „schimbare la faţă” întâmplării fericite (chiar acesta este cuvântul potrivit) că avem astăzi, la tabloul de comandă al Centralei, un profesionist de prim nivel care mănâncă, de vreo douăzeci de ani, politică externă şi diplomaţie pe pâine.

În al doilea rând, faptul că MAE român vine cu iniţiative şi proiecte concrete la nivel european (şi nu e vorba aici doar de Security Trusts), într-un context atât de tulburat şi de tensionat cum este cel pe care îl străbat în prezent Uniunea Europeană şi Vecinătatea Estică, merită toate aprecierile. Nu e vorba, de bună seamă, de un concurs de vizibilitate între statele din regiune, nu e un demers de captatio benevolentiae în politica mare europeană, nu e vechea noastră comparaţie cu Polonia şi cu influenţa tradiţională a Varşoviei în dosarul Estului, nu e, cu siguranţă, nici platforma de imagine internă a unui alt ministru de Externe interesat de ascensiune politică, în fine, nici un simplu exerciţiu de retorică diplomatică. E mai mult decât atât, chiar dacă de la intenţii la transpunere în realităţi pe teren va fi drum lung de parcurs.

Plecăm aşadar de la premisa că vom vedea la lucru un proiect pregătit temeinic la nivelul direcţiilor de spaţiu, de strategie şi de planificare politică implicate, probabil tatonat şi verificat deja în discuţii informale cu partenerii europeni interesaţi, care va fi explicat corespunzător pe plan intern şi mai ales extern, dimensiunea de comunicare fiind esenţială pentru reuşită. Sperăm că va fi fezabil la nivel ministerial, cât de cât realist din punct de vedere politic şi mai ales urmărit cu perseverenţă şi tenacitate de-a lungul anilor următori, pentru a nu semăna cu alte proiecte româneşti începute cu multă pompă şi stinse ulterior, cu o jenantă discreţie. Îşi mai aminteşte cineva, de exemplu, de Black Sea Forum, lansat la Bucureşti, în iunie 2006? A mai urmat ceva după prima ediţie?

În al treilea rând, conceptul este bun pentru că porneşte de la o asumpţie corectă, care atinge esenţa crizei, anume că principala cauză a zăngănitului de arme de pe continent este deteriorarea climatului de încredere din Europa şi creşterea ameninţărilor de securitate, în special la frontiera răsăriteană a spaţiului euro-atlantic. Deci, cuvântul-cheie în toată această tevatură la care asistăm de peste un an este „încrederea”, sau mai corect spus lipsa de încredere. Toate războaiele din istoria Europei, mai mari sau mai mici, locale, regionale sau pan-continentale, au avut ca punct de pornire prăbuşirea edificiului de încredere dintre actorii implicaţi, deci a ordinii existente la un moment dat. Exact acestei probleme, actualmente resuscitată, i se adresează, din câte înţeleg, Security Trusts.

Ceea ce se observă la prima vedere (oarecum firesc, dacă luăm în considerare geneza ideii, în birourile liniştite ale Ministerului de Externe) este faptul că iniţiativa în ansamblu denotă o pronunţată înclinaţie conceptual-diplomatică, un aer de salon, elegant şi fragil, având în schimb un fundament politic incert sau, mai degrabă, şubred. Marii strategi şi decidenţi de pe scena politică şi militară reală nu par, deocamdată cel puţin, să joace în acest film. Unei crize abordate tot mai mult de marile puteri în cheie „realistă” i se oferă, iată, şi o propunere de soluţionare în abordare „constructivistă”. De ce nu? Merită încercat.

În fine, o ultimă valenţă. Diplomaţilor li se va da astfel mult de lucru, se vor negocia formate peste formate, proceduri şi regulamente, principii şi etapizări, va fi prilej pentru numeroase întâlniri şi consultări „constructive”, în diverse capitale, ceea ce, la urma urmei, nu e un lucru rău. O asemenea emulaţie diplomatică nu ar strica regiunii noastre, ar recapilariza ţesutul diplomatic atrofiat al unei zone marcate de neînţelegeri, ostilitate şi mişcări de trupe, cu atât mai mult cu cât este de presupus că „platforma” va implica, în fazele ulterioare, şi actori din sfera societăţii civile, a comunităţii academice sau mediului de afaceri.

Ceea nu cred că va merge conform aşteptărilor proiectului este tocmai susţinerea politică reală, dincolo de primele cuvinte de apreciere şi de formulele de convenienţă, la nivel european. Prin acest „nivel european” înţeleg atât Uniunea în totalitatea ei, cât mai ales ceea ce este dincolo de frontiera Uniunii Europene şi a NATO, în Estul învolburat. Practic, nimeni nu va spune un nu explicit propunerii României (căci este, în principiu, de nerefuzat), dar efectivitatea implicării şi luarea ei în serios de către actorii „grei” din ecuaţie rămân de văzut.

Tabloul Europei de astăzi? Rusia nu dă semne că este dispusă să renunţe curând la presiunea asupra fostelor republici sovietice şi la opoziţia faţă de perspectiva intrării acestora pe orbita intereselor strategice, politice, militare şi economice ale Vestului. Ba mai mult, ameninţă din când în când chiar şi „puterile non-nucleare” din NATO dispuse să găzduiască elemente ale scutului american antirachetă, fie că a fost vorba de Danemarca, de Polonia sau de România, că le poate trata drept „ţinte”.

În Ucraina, ne apropiem de stadiul cronic al unui conflict îngheţat, care blochează practic Kievul în aspiraţiile sale pro-occidentale. Apar grupările extremiste, răzbunările şi crimele în stil mafiot, corupţia a cuprins în adâncime structurile statului, sărăcia şi suferinţa populaţiei apasă tot mai greu pe promisiunile noii puteri, iar ţara pare scăpată de sub control.

În Republica Moldova, 50% din populaţie vrea în Uniunea Eurasiatică propusă de Rusia, doar 32% în Uniunea Europeană iar restul nu vor nimic sau nu au auzit nici de una, nici de cealaltă. Economia Georgiei pro-europene este „pe butuci” iar populaţia poate vira politic, în orice moment, spre Est. Viktor Orbán vrea „democraţie iliberală” şi apropiere de Rusia. Bulgaria şi Slovacia oscilează, dependente de gazul rusesc şi cu un etos pro-occidental destul de moale. Cipru a negociat, se pare, găzduirea unei baze militare ruseşti. Grecia lui Tsipras vrea cu disperare doar să primească bani, de oriunde ar veni (până una alta, se pare, din finanţarea rusească a unui gazoduct), fiind gata pentru orice combinaţie politică ce pare să ofere mai mult. Preşedintele Cehiei îi spune explicit ambasadorului american că nu mai are ce căuta „la palat”. Stelele în ascensiune ale politicii britanice şi franceze, Nigel Farage şi Marine Le Pen, sunt gata să reînfiinţeze frontierele interne în Uniunea Europeană sau chiar să pună punct integrării, vânzând alegătorilor ideea că declinul economic al clasei mijlocii occidentale se datorează Bruxelles-ului şi imigraţiei sărace din est.

Acesta este contextul în care sunt propuse platformele Security Trusts. Desigur, MAE va trebui la dezbaterea anunţată să explice mai detaliat ce anume şi cum vrea să facă. Sunt multe întrebări de pus şi aspecte de clarificat. Instituţionalizate sau nu, bugetate sau nu, echipate sau nu cu personal propriu şi instrumente administrative, suprapunându-se sau nu peste alte formate regionale, „platformele de dialog permanente” pe care le iniţiază diplomaţia românească vor fi un dublu test: al gradului de pregătire a regiunii complicate în care trăim de a face un pas decisiv spre depăşirea crizei de încredere dar şi al României de a putea influenţa în bine un proces politic care a cunoscut până acum, după Summitul de la Vilnius din noiembrie 2013, deteriorări continue şi severe.

O mare victorie ar fi includerea conceptului propus de MAE în Noua Politică Europeană de Vecinătate şi în Parteneriatul Estic, care ar urma să fie revizuit la Summitul de la Riga, pe 21-22 mai a.c. Succes diplomaţiei româneşti!