Scena finală din „Casino”. Un moment de reculegere pentru opţiunea proeuropeană a Republicii Moldova

Praful şi pulberea s-au ales de „moldovenismul proeuropean” al Republicii Moldova, îngropat sub mormanul de corupţie, mediocritate, kitsch discursiv, duplicitate şi ipocrizie postsovietică din politica de la Chişinău. Prea mici sau prea slabi, se pare, pentru o fereastră de oportunitate strategică şi o miză geopolitică atât de mare, liderii actuali ai Moldovei se acoperă, de la dreapta la stânga spectrului politic, cu sau fără o misiune primită în acest sens de undeva, de ridicolul şi ruşinea unui eşec istoric.

În esenţă, avem acum confirmarea că nu există nici resurse umane, nici soluţii politice pe plan local pentru a menţine o direcţie suverană reformistă, autentic prooccidentală şi integră moral. Rezistenţele la schimbare, capcanele şi vulnerabilităţile de tot felul copleşesc sistemul de guvernământ al unui stat creat artificial. Arestarea lui Vlad Filat este începutul sfârşitului unor iluzii pe care obişnuiam să le numim, din inerţie cred, „proeuropene”. Nu este startul unei revoluţii binefăcătoare a justiţiei, cum am putea crede, ci doar devoalarea unei mizerii specifice periferiei corupte a Europei şi, posibil, semnalul războiului crunt între grupări infracţionale ajunse la vârful puterilor statului. Aici nu e nimeni de susţinut. Într-un fel, ar fi poate mai bine ca exploziile în lanţ să meargă până la capăt, ca în memorabila scenă finală din „Casino”. Pe termen scurt, ar fi desigur un dezastru politic şi economic, dar poate peste opt sau doisprezece ani o nouă generaţie de lideri proeuropeni va face ceea ce trebuia făcut demult. Următoarele alegeri legislative de peste Prut, când vor fi fiind acestea, vor arăta mai clar, în procente, ce vreau să spun. Lehamitea oamenilor de rând este cuvântul de ordine. Din păcate, ştim şi cine va profita curând de ea, cu cea mai mare probabilitate, ştim cine va pescui în apele tulburi ale dezamăgirii „proeuropene”.

N-aş fi vrut să mai scriu despre Republica Moldova multă vreme de acum înainte, tema părându-mi deja epuizată din perspectivă analitică. În esenţă, credeam că am spus tot ce era de spus. Pe 29 iulie a.c., la votarea guvernului neconvingător al AIE 3, condus, printr-un compromis politicianist de ultim moment, de un deputat backbencher, care nu se evidenţiase până atunci prin nimic, scriam, în articolul „Derută, mediocritate şi lipsă de soluţii credibile la Chişinău. Ce şanse mai are occidentalizarea Republicii Moldova?”, pe care unii l-au considerat prea dur, că: „…rămâne impresia generală cenuşie a mediocrităţii politice de la Chişinău, a lipsei de soluţii credibile şi de voinţă politică. Bula de speranţă de acum câţiva ani s-a spart. Opţiunea retrogradă prorusă reîncepe să fie o ameninţare reală peste Prut. […] Înnoirea politică urgentă a reprezentării proeuropene, reducerea masivă a corupţiei politico-administrative de la Chişinău şi reconstrucţia partidelor reformiste au devenit condiţii sine qua non ale resuscitării speranţelor peste Prut, precum şi ale evitării instalării viitoare a comuniştilor sau socialiştilor rusofoni la putere”.

Aşa cum am prevăzut, gogoaşa proeuropeană a unor lideri ofiliţi şi corupţi s-a spart, nemaiputând ascunde groapa de gunoi a partidelor de peste Prut. Dezamăgiţi, cetăţenii republicii ar vota şi mâine cu largă majoritate, dacă li s-ar oferi ocazia, pentru orice altceva decât guvernarea actuală, dar mulţi dintre ei nu ştiu că ar împinge de fapt ţara, din lipsă de alternative credibile, în zodia celeilalte grupări corupte, adică a socialiştilor, comuniştilor şi mafioţilor proruşi. Pe care corupţi să-i alegi, dacă nivelul de viaţă oricum este în scădere, speranţele dispar şi ţara se depopulează?

Politica de la Chişinău a intrat astfel pe drumul sigur al statului eşuat, din care va ieşi, peste ani, prin voinţa generaţiei următoare de lideri pe care societatea moldovenească îi va alege, ori spre unirea reparatorie cu România, ori în braţele consolatoare ale Rusiei. Această versiune duplicitară a Republicii Moldova, un simulacru de stat vopsit în culorile europene, coafat strident şi neconvingător pentru poza cu liderii de la Bruxelles dar ros până la temelie de tarele trecutului, fără identitate naţională, va dispărea la un moment dat, într-un sens (Bucureşti) sau în celălalt (Moscova). În acest moment, şansele reunificării naţionale sunt infime, dar speranţele trebuie păstrate şi e bine că tinerii duc ideea mai departe. Perspectiva (re)întoarcerii corpului electoral din stânga Prutului la un vot majoritar pro-Rusia este, realist vorbind, mai mare decât triumful opţiunii proromâneşti, la ora la care vorbim. Cale de mijloc oricum nu mai există.

Criza actuală de la Chişinău arată limpede limitele politicii şi societăţii moldoveneşti. Un fost premier şi lider de partid proeuropean, aflat continuu la guvernare din 2009, arestat pentru corupţie. Un autodenunţ exploziv legat de darea de mită, al unui dubios lider politic rusofon (primar într-un oraş de provincie) şi totodată om de afaceri controversat, bănuit a fi fost implicat în „furtul miliardului” din băncile locale. Actualul premier, coleg de partid cu cel arestat, cere înlocuirea din funcţie a şefului anti-corupţiei (tocmai acum?), în cel mai nepotrivit moment posibil, decredibilizând complet aplicarea principiilor „statului de drept” în Republica Moldova, aflată, culmea!, din 2009 chiar sub guvernare liberal-democrată.

Se vehiculează scenarii conspirative şi se vorbeşte de „mâna Moscovei”. Lumea în stradă. Fierbere în piaţa centrală şi în jurul sediilor instituţiilor reprezentative ale democraţiei. Apar primele demisii, la nivelul partidelor (vor mai urma şi altele, în cele trei ramuri ale puterii de stat). Ai zice că Moldova s-a trezit brusc din letargia corupţiei şi stagnării epocii postsovietice, că a început „revoluţia justiţiei”, după modelul românesc, dacă nu ai realiza imediat că acest episod este, dimpotrivă, spasmul dinaintea prăbuşirii în prăpastia unei crize politice, economice şi societale care s-ar putea dovedi decisivă pentru viitorul statului moldovean. Nici nu se putea, din păcate, un moment mai prost ales pentru ca guvernul României să finanţeze cu 150 de milioane de euro sacul fără fund al unui regim corupt, mediocru, neperformant, oricum indiferent la ideea apropierii sincere de Bucureşti. Impactul politic este zero.

Societatea moldovenească pare mai divizată ca oricând. Citind presa de peste Prut, îţi sar în ochi de la o poştă opţiunile partizane, simpliste, menite să manipuleze audienţa cea mai naivă, de o parte şi de cealaltă a baricadei politice. Fiecare ştie câte „ceva”, fiecare mai aruncă pe piaţă un „detaliu bombă”, o „dovadă”, un „argument distrugător” anti-Filat, anti-Plahotniuc, anti-Ilan Shor, anti-Lupu etc. Ai uneori impresia că unii nu mai văd pădurea de copaci, că nu mai înţeleg ansamblul poveştii de atâtea amănunte derizorii şi de atâtea scenarii. Dar, privit mai de departe, în sinteză, ce ne spune acest tablou deprimant?

Din nefericire, diagnosticul e simplu şi sumbru: Republica Moldova arată cum nu se poate mai prost din perspectiva unui eventual proces de integrare europeană, tot mai puţin probabil dealtfel, neavând nici elementele politice, de leadership şi de societate civilă necesare, nici măcar premisele culturale şi educaţionale (pe care, de bine, de rău, România le avea în perioada pre-aderare) pentru a se reconstrui din mers ca stat modern european, compatibil cu valorile occidentale, sau măcar pentru a începe o schimbare autentică de structuri de putere şi de practici administrative. Nu are nimic din toate acestea. Republica Moldova a fost de la început şi este şi acum un stat eşuat, care a fost creat din capul locului pentru a rămâne asistat, dinspre Est sau dinspre Vest, pe toată durata existenţei lui.

Să păstrăm deci un moment de reculegere pentru opţiunea proeuropeană a Chişinăului, în versiunea reprezentată de această garnitură de lideri eşuaţi, şi să nutrim speranţa, fie şi pur teoretică astăzi, a unei noi generaţii de lideri politici, capabili să evolueze, peste ani, în alt sistem de gândire şi în altă paradigmă de cultură politică.