Recviem pentru speranţă

Decembrie, lună ce încheie un an de oarece efort şi împliniri, lună sfântă a Unirii de la 1918, a Crăciunului şi a Anului Nou, ar trebui prăznuită în pace adâncă în sufletele noastre, înbună înţelegere într-o rază de omenie şi iertare. În unirea noastră în jurul a ceea ce avem mai scump, ţara. Cu toate izbânzile mici si mai mari, cu toate ratările ei nevoite de cei mulţi, dar puse subtil la cale de alţii, străbatem o lună a multor neîmpliniri şi dureri. Din nefericire şi acest decembrie ne găseşte dezbinaţi, însinguraţi, întunecaţi, căzuţi pradă ambiţiilor personale, orbiţi fiecare de propriul adevăr ce trebuie impus cu de-a sila tuturor. Nu ne vedem pe noi, ci doar pe cei din jur cu toate defectele şi păcatele lor. Prea mulţi iubesc denigrarea, judecarea, anchetarea, flagelarea semenului lor, fie vinovat sau nu! Aceşti nemulţumiţi mereu de cei de alături vor doar a dărâma, a distruge, a doborî om şi foruri, nu a zidi, a construi, a pune ceva în loc. După ani lungi de privatizări, reforme şi obiective semănate de alţii aici, cu dibăcie şi interes personal, ţara e săracă, pustie şi tristă; nici pe departe cum ar trebui să fie. O dată cu capitalismul şi economia de piaţă, cu afacerea, licitaţia, comisionul a venit firesc şi rapid marea corupţie, care nu a existat la noi! Unii s-au dedicat ei trup şi suflet. Ce a fost acea restitutiom in integrum, dinadins „gândită” prost, decât o poartă deschisă cu entuziasm jefuirii ţării? Nu înţelegem nici azi, la un sfert de veac de la aşa-zisa revoluţie, că nu mergem încotro vrem, unde trebuie, cu vorbă bună şi trudă înţeleaptă, ci încotro ni se cere, impune, acolo unde au alţii interesul. Altădată ne-am opus cu sacrificii şi vigoare unor falnice imperii ale vremii. Azi urmăm docili pe cele la modă şi ne închinăm lor, ca mai demult în bisericile noastre străbune după „principiul”: „fără ei nu avem nicio şansă”.

Acum ne mai avem pe noi în prag de pioase sărbători – ba ni se dau şi sărbătorile lor! – şi ne îndreptăm cu paşi uşori spre o falnică colonie. Ceva – lumină, credinţă, speranţă – s-a stins în noi, în acest neam prea bun, prea încercat şi prea încovoiat sub democraţia altora. Trebuie să ne întoarcem la noi întâi, să ne schimbăm şi atunci se va schimba şi neamul şi glia. România a fost aşezată pe-o gură de rai, unde natura s-a întrecut pe sine în bogăţii şi frumuseţe. Din păcate, aici au venit să piară marii elefanţi ai istoriei, adică imperiile Europei ce se credeau veşnice. Cu toate păcatele noastre, cu toate laşităţile şi şovăielile noastre , cu toată supunerea vremelnică, noi am rezistat aici, pe tărâmul de vis al Dunării şi Carpaţilor. Dar ne aflăm în acest decembrie mai singuri şi mai străini, gata să condamnă şi ţară în miopia politică a unora, ei nu ştiu unde şi de ce merg! Vrem să stăm în rândul naţiunilor Europei, dar nu ca egali sau aproape, ci ca slujitori supuşi şi linguşitori! Să credem naivi că la umbra şi ordinele insinuate doar, vom fi apăraţi, ocrotiţi şi mai fericiţi. Si azi ies unii în stradă cu tricolorul găurit! De ce? Cum ar arăta ţara sfâşiată, cu o parte ruptă din ea, ca tricolorul? O tară nu va progresa şi nu va construi nimic durabil la porunca străzii…

România se află la răscruce: i s-a dat totul; preşedinte, guvern, prim-ministru, ba şi paşii de urmat. Ori altele sunt idealurile noastre sfinte de urmat. Nădejdea noastră este că după atâta amar de ani se vor ivi, se vor naşte, ca mereu, mari bărbaţi de stat, care să lumineze drumul şi să ridice ţara la demnitatea şi înţelepciunea de odinioară. Măcar din răstimpurile de odinioară. Cum am pornit la revoluţie în graba, în navală, .fără idei generoase şi limpezi, aşa ne-a fost şi drumul ce l-am parcurs. Ce frumos spunea Nicolae Iorga acum un veac: „Revoluţia este peretele ce se dărâmă asupra celor ce 1-au clădit rău”. Oare noi 1-am clădit bine? Răspunsul ni-1 putem da singuri! Mi-aş dori ca măcar la l decembrie 20l8 când se va împlini un secol de la Marea Unire să ne aflam pe un drum pe care să păşim cu rost şi durabil spre viitor.