Reconfigurări euro-atlantice: noul NATO, noul Occident. România a evitat în ultimul moment impresia că este ignorată. Dar unde ne poziţionăm acum?

Puncte cheie:

• Est-europenii îşi doreau un NATO ca în Războiul Rece: dacă nu chiar cu arme nucleare care să garanteze descurajarea consistentă a unei eventuale agresiuni externe, furnizând „linişte geostrategică” pentru investiţii şi dezvoltare, pe modelul Europei de Vest din deceniile 5-8 ale secolului XX, cel puţin cu baze şi trupe permanente masive ale Alianţei, de ordinul a zeci de mii de combatanţi, cu orăşele întregi create şi locuite de militarii anglo-americani şi familiile lor, alimentând indirect economia locală, cu escadrile de avioane huruindu-şi ameninţătoare motoarele puternice, gata oricând să decoleze în apărarea naţiunilor de la frontiera Alianţei, cu formaţiuni impresionante de tancuri şi artilerie grea, cu unitate şi solidaritate politică de neclintit între statele membre;
• Acel NATO şi acel Occident, la care visau nu demult naţiunile post-comuniste, nu mai există, din tot felul de motive, obiective şi subiective, pe care le vom discuta în cuprinsul analizei, iar est-europenii, integraţi acum în „noul” NATO şi în „noua” Uniune Europeană (de la baltici şi polonezi până la români şi bulgari), vor trebui să înţeleagă că sprijinul de care au beneficiat ţările vest-europene după al doilea Război Mondial nu va mai fi replicat acum în cazul lor;
• Aşa cum nu a mai fost un nou „Plan Marshall” în anii 90, nici un nou „Pas Fulda” nu va mai fi în 2016 sau după, chiar dacă dificultăţile tranziţiei postcomuniste au fost enorme în întreaga regiune şi chiar dacă, recent, Rusia a anexat peninsula Crimeea, teritoriu aparţinând unui stat partener al NATO (Parteneriatul pentru Pace) şi, respectiv, asociat al Uniunii Europene (cel puţin până la clarificarea efectelor referendumului olandez de respingere a Asocierii UE-Ucraina);
• Summitul NATO de la Varşovia a adus unele progrese faţă de Ţara Galilor 2014, în sensul continuării preocupărilor politico-militare şi măsurilor specifice pentru securizarea Flancului Estic, chiar dacă unele în cheie destul de vagă şi cu perspectiva materializării în funcţie de alte discuţii care vor urma;
• Măsurile concrete adoptate pentru securizarea Nordului Flancului Estic (Polonia şi cele trei state baltice) rămân, aşa cum anticipasem cu o lună în urmă, mai clare decât cele privind Sudul Flancului Estic (România şi Bulgaria), practic patru mari puteri militare occidentale (Statele Unite, Marea Britanie, Canada şi Germania) asumându-şi fiecare conducerea operaţiunilor de apărare a câte unei ţări din subregiunea nord-estică a Alianţei, chestiunea fiind importantă şi militar, dar mai ales simbolic;
• În Sud, măsurile sunt mai vagi şi urmează să fie rediscutate ulterior, ceea ce creează senzaţia unei subregiuni mai slab susţinută politic, în special de aliaţii europeni, mai divizată între componentele ei (România, Bulgaria, Turcia) şi deocamdată mai fragilă geostrategic;
• Totuşi, România a evitat în ultimul moment impresia dezastruoasă că este ignorată la masa deciziilor, că nu are „greutate politică” pe măsura Poloniei, semi-eşecul privind înfiinţarea Flotei NATO la Marea Neagră fiind parţial compensat de pretinsa îmbunătăţire a planului de contingenţă (nu putem decât să sperăm că aşa este şi că acum e clar cine, de unde şi când vine în apărarea noastră) precum şi de aprobarea (pe hârtie) a unei Brigăzi multinaţionale de 3200-5000 de militari, pe care, de fapt, România singură trebuie să şi-o facă şi să şi-o conducă, unde nu se înghesuie nimeni să vină, cu un aport de maxim 400 de bulgari (premierul Borisov spune că pot fi şi 20!) şi vreo 200-250 de polonezi, şi cu promisiunea că se va completa până la patru batalioane, dincolo de cei 2000 de militari (două batalioane româneşti) care trec sub steagul NATO;
• Ideile României au fost bune, dar susţinerea a fost slabă, ceea ce reconfirmă că nu avem aliaţi, parteneri strategici şi relaţii bilaterale puternice, cu excepţia Statelor Unite. Nicio putere militară occidentală nu a asumat formarea şi conducerea Brigăzii multinaţionale din România. Anunţatul batalionul mecanizat american (circa 1000 de militari, tancuri şi echipamente aferente), pe bază rotaţională, va veni într-adevăr în 2017 dar separat de această brigadă care se formează sub conducerea României, în cadrul diviziei americane cu patru batalioane care va fi dislocată anul viitor în Europa;
• Pe dimensiunea de comunicare publică, România a făcut iniţial greşeli tactice care trădează naivitatea (fiind sigură că sprijinul american pentru Flotă va fi suficient şi decisiv) dar a recuperat în final, atenuând la Summit impresia că este lipsită de greutate politică;
• Înainte, în timpul şi după Summit, lucrurile au arătat foarte mult ca o bătălie simbolică, o bătălie de imagine, o bătălie a impresiilor, a ceea ce ar fi bine să creadă lumea. Bun, pe acest plan ne-am salvat oarecum, figurăm în Declaraţia finală a Summitului NATO de la Varşovia cu câteva obiective importante, chiar dacă realizarea lor efectivă va depinde de discuţii ulterioare, deopotrivă politice, militare şi financiare. Nimic nu e sigur. În multe capitale europene a părut însă că liniştirea opiniei publice interne este mai importantă decât realitatea geostrategică în sine. Acum, la rece, se cuvine să începem să vorbim mai mult despre cea din urmă.

Am pierdut? Am învins? Din păcate, cam aşa s-au pus lucrurile în dezbaterea internă despre Summitul NATO. În mare parte, presa de duzină, liderii expiraţi şi chiar unii comentatori de politică externă (poate prea partizani) au alimentat acest tip de discuţie de tip politicianist, în care Summitul Alianţei trebuia neapărat să pară un meci de baraj, în care câştigăm sau pierdem. Considerentele politice interne şi nevoia obsesivă de a „livra” opiniei publice un rezultat simplu, clar, categoric, un succes istoric sau un eşec devastator, au diluat pe alocuri substanţa unei dezbateri care priveşte, pe fond, reconfigurarea raportului de forţe în interiorul spaţiului euro-atlantic şi, dacă nu vi se pare o vorbă prea mare, chiar profilarea unei noi ordini europene, cu un ezitant şi deocamdată incert balans de relevanţă spre Flancul Estic al Occidentului. Au fost însă şi intervenţii bune, de adâncime, care au căutat să se ţină la distanţă de abordările simpliste, fie ele cu tentă festivistă ori defetistă.

Nici n-am pierdut, nici n-am învins. „Partida” se joacă într-o dinamică accelerată, pentru a respecta terminologia competitivă a sportului, istoria se scrie sub ochii noştri, fiecare cărămidă care se pune la noua temelie a ordinii europene şi globale contează într-un fel sau altul, iar repoziţionarea României în noul sistem de relaţii internaţionale nici nu a început, nici nu s-a sfârşit odată cu Summitul NATO de la Varşovia. Occidentul se schimbă, lumea se schimbă, şi tot ceea ce contează este să fii/rămâi/ajungi (de la caz la caz) cât mai aproape de centrul puterii, de miezul deciziilor şi al resurselor, să eviţi statutul de periferie, să te numeri cu alte cuvinte în grupul celor care decid cu adevărat şi ale căror cuvinte sunt băgate în seamă, influenţează, determină sau cel puţin participă la trasarea direcţiei. Aceştia, ca şi în viaţa de zi cu zi, sunt cei mai protejaţi, cei mai avantajaţi, cei mai privilegiaţi, sunt cei spre care, mai bine cotaţi fiind decât restul membrilor comunităţii, se vor îndrepta noi resurse, căci dezvoltarea unei ţări ţine în mod esenţial de intrarea pe un culoar strategic, politic, economic şi istoric favorabil, unde dacă eşti inspirat şi ştii să te poziţionezi „te duce valul”, ca într-o spirală a evoluţiilor bune care atrag noi evoluţii bune. Poziţionarea în cadrul unui sistem este deci esenţială, o ştie şi poporul când spune, frust, „ban la ban trage şi păduche la păduche”…

Tema securizării Flancului Estic al Occidentului (în acest caz, cu referire la spaţiul euro-atlantic, deci la NATO) a făcut unele progrese faţă de discuţiile din Ţara Galilor, din septembrie 2014. A fost un Summit al continuităţii abordărilor şi al unor concretizări specifice. Cred că e limpede tuturor celor care urmăresc îndeaproape procesul pivotării că ţările din Nordul Flancului Estic (Polonia şi republicile baltice) au fost primele la rând, adică principalele beneficiare ale transferului de resurse militare dinspre Vest spre Est. Dar şi aici vorbim, de fapt, de cifre mici, foarte mici. Câte o mie de militari şi o comandă de batalion asumată în Polonia (de către Statele Unite), Lituania (Germania), Estonia (Marea Britanie) şi Letonia (Canada) nu înseamnă mai nimic în raport cu totalul forţelor NATO staţionate în Europa. Procentele sunt sub numărul de degete de la o mână. Nimic nu se compară cu versiunea originală a NATO. Nu aşa a fost apărată Europa de Vest după 1949, cu câte un batalion rotaţional ici-colo, dacă ne gândim numai la bazele faimoase din Germania, Italia sau Olanda, care dădeau încredere populaţiei şi investitorilor. Ştim, desigur, că în baza Actului Fondator NATO-Rusia din 1997, Statele Unite şi puterile occidentale s-au angajat ca, după lărgirea Alianţei spre Europa Centrală şi de Est (la început era vorba doar de Polonia, Cehia şi Ungaria), să nu transfere în regiune nici armament nuclear, nici trupe şi armament convenţional semnificativ, dar Rusia şi-a încălcat angajamentele, prin schimbarea frontierelor în Estul Europei şi atacarea indirectă a Ucrainei în Donbas. Ne puteam imagina un alt tip de răspuns al NATO, cu alte cuvinte un transfer mult mai substanţial de resurse de apărare în noile state membre, mai ales că pe cele din Europa de Vest chiar nu le mai ameninţă nicio putere militară, de peste 25 de ani.

Dar Occidentul de astăzi este mai flasc şi mai dezbinat decât cel de ieri, nu neapărat pentru că Rusia actuală nu e Uniunea Sovietică, ci în primul rând pentru că ţările vest-europene nu se mai simt ameninţate şi nu mai susţin prezenţa militară americană pe continent, cu teama reală de invazie sau atac nuclear pe care le manifestau înainte de 1989. Nu mai e, ca să spunem aşa, în interesul lor direct să susţină politic, militar şi financiar NATO, atâta timp cât realizează că pivotarea spre Est nu face decât să consolideze prezenţa strategică a Statelor Unite şi a puterilor atlantice de limbă engleză (Canada, Marea Britanie) în Europa. De aici şi discuţia ineptă cu armata europeană comună, o naivitate a câtorva lideri ai Uniunii Europene, care nu înţeleg priorităţile stringente ale Uniunii şi reaprind periodic fitilul anti-americanismului în Europa continentală, un curent devenit şi mai relevant după Brexit.

Acum lucrurile sunt mai nuanţate, Rusia este o piaţă mare, tentantă, iar asta s-a simţit la Summitul NATO. Germania a avut cel puţin inteligenţa tactică să nu iasă în evidenţă cu declaraţii ieşite din comun, Franţa s-a cam făcut de râs la Summitul NATO cu declaraţii din care nu înţelegi mai nimic, decât că „Rusia nu ne e nici duşman, nici ameninţare”, dar din care străbate ideea că Parisul nu mai e interesat strategic decât de evoluţiile din Mali, Libia sau eventual Siria, nicidecum de Estul Europei. Bulgaria lui Borisov e praf şi pulbere ca direcţie strategică şi politică, cu o ambivalenţă Vest-Est care nu satisface pe nimeni şi e total contraproductivă, premierul de la Sofia visând la o Mare Neagră demilitarizată, cu iole şi turişti americani şi ruşi zbenguindu-se împreună pe valuri ca pe Coasta de Azur, în fine, un summit cu americanii, britanicii şi canadienii asumând misiuni concrete, cu o Polonie în creştere evidentă de cotă, trăgându-i şi pe baltici în consolidarea subregiunii lor, cu o Românie care trăieşte în continuare drama unei Europe de sud-est slabe şi divizate, dar care are cel puţin susţinerea Statelor Unite.

Fără a intra pe fondul negocierilor politico-diplomatice, exerciţiul de comunicare publică a României în legătură cu Summitul NATO nu a fost, până recent, unul prea reuşit. S-a dat drumul unor obiective spectaculoase care se credeau ca şi împlinite, fără obţinerea garanţiilor de la cei care păreau prea mici pentru a strica festivitatea tăierii panglicii. Dar Bulgaria era doar bolovanul mic, pus în drum de alţii să răstoarne carul mare. Neglijenţă sau naivitate?

Când a realizat că proiectul Flota nu iese, Bucureştiul s-a repliat urgent şi a virat spre alte două „puncte”, ceva mai realiste, care să poată fi livrate opiniei publice, după Summit, drept succese: un plan de contingenţă actualizat (o informaţie importantă dar oricum neverificabilă decât în practică, ceea ce sperăm să nu fie cazul niciodată) şi o brigadă multinaţională cu patru batalioane (teoretic, cât Polonia şi statele baltice la un loc), la care România s-a oferit din start să contribuie cu jumătate din efective şi să preia comanda, ca principal contributor. Chiar şi completarea unei jumătăţi de brigadă se dovedeşte însă o provocare, în condiţiile în care puterile militare occidentale nu se înghesuie să participe cu trupe la apărarea României. Câteva sute de militari din Bulgaria şi Polonia, anunţaţi pentru moment, conturează tabloul unui Sud-Est european vulnerabil, încă insuficient de credibil şi de atractiv în cadrul Clubului occidental. În fine, declararea capacităţii operaţionale iniţiale a Scutului NATO de la Deveselu era practic o realizare mai veche, convenită încă de acum un an cu Statele Unite, adevăratul patron al instalaţiei, şi nu poate fi „decontată” ca o mare realizare a acestui summit. Despre Flota NATO de la Marea Neagră vom mai vorbi la ministeriala din octombrie (reuniunea miniştrilor Apărării) dar o mare decizie nu este de aşteptat până la următorul Summit al NATO.

În privinţa comunicării şi a mişcărilor tactice de pregătire formală şi informală a summitului, lucrurile s-au îmbunătăţit semnificativ spre finalul perioadei, probabil sub ameninţarea unui eşec contondent al României. De remarcat inspiraţia Preşedintelui Iohannis de a îl coopta în echipă pe Bogdan Aurescu, acesta alăturându-se cu o contribuţie importantă şi cu buna sa reputaţie la Washington efortului de pregătire a participării delegaţiei noastre la summit, deşi dosarul „Varşovia” nu a intrat niciun moment în coordonarea consilierului prezidenţial de politică externă, ci a celui de securitate naţională. Ministerul Apărării, riguros şi precis în abordări, ca întotdeauna, dar în limitele cadrului de negocieri politice. Ministerul de Externe, în schimb, şters. Încă o dată, s-au developat slabele relaţii bilaterale ale României în Europa, lipsa partenerilor strategici europeni (poate cu unele speranţe în ceea ce priveşte Polonia, dar e prematur să vorbim acum de relaţii speciale, de mare încredere) ca să nu mai amintim de eşecul vizitei în Bulgaria, cu toate că ruşinea inconsistenţei este la bulgari, nu la noi. Dar un eşec tot eşec rămâne, indiferent de cauze. Diplomaţia noastră nu a funcţionat preventiv în acest caz, pentru a-l proteja pe preşedinte de expunerea la inepţiile lui Borisov.

Una peste alta, Preşedintele Iohannis şi delegaţia României au salvat imaginea ţării la Summitul NATO de la Varşovia, dar realitatea unei lumi în schimbare e mult dincolo de lupta pentru aparenţe şi impresii. Proiectele trebuie construite în timp, cu tenacitate şi perseverenţă, nu improvizate şi comunicate grăbit şi neglijent de diverse instituţii guvernamentale, cu câteva luni înainte. Toţi jucătorii din sistemul organizaţiilor din care facem parte, mari sau mici, trebuie luaţi în considerare. Rusia nu e atât de slabă şi de absentă în configurarea comportamentului politic al statelor membre ale NATO şi UE, cum s-a crezut multă vreme, după cum nici Statele Unite nu pot rezolva totul pentru noi.

România nu a fost ignorată la recentul summit, dar nu a avut nici prim planul pe Flancul Estic. Suntem parte din ordinea politică occidentală, dar venim ca relevanţă strategică abia pe planul al treilea, după marile puteri fondatoare (Statele Unite, Canada şi Europa de Vest), şi, respectiv, după Europa Centrală şi nord-estică. Pentru multă vreme de acum înainte, vom rămâne, împreună cu Balcanii de Est, periferia fragilă a spaţiului euro-atlantic. Turcia e tot mai mult o categorie specială în sine, foarte importantă dar greu de încadrat în lumea occidentală, din toate punctele de vedere. Deci, „liga a treia”, însă în cea mai bună dintre lumile posibile. Aceasta este etajarea reală şi locul relevanţei noastre în Club, oricât am vrea în acest moment să părem altceva. Oricum, nu e deloc rău nici acest rol pe care îl avem în prezent, istoric vorbind fiind cel mai bun moment pe care l-am avut vreodată.

„Noul” NATO şi „noul” Occident nu mai sunt cele din Războiul Rece. Insăşi ideea de garanţii şi certitudini trebuie privită astăzi nuanţat. Fireşte, nici Uniunea Europeană nu mai este aceeaşi, la puţină vreme după admiterea României şi Bulgariei intrându-se practic într-o lungă şi complicată succesiune a crizelor structurale.

Vestul nu mai este la fel de unit, şi nici atât de generos ca înainte de 1989, şi niciun stat din Estul Europei nu va mai avea norocul pe care l-a avut, de exemplu, Grecia în timpul Războiului Rece, când i s-a oferit totul fără să i se ceară nimic, doar pe considerentul unui avanpost al Occidentului în Balcani. Securitatea şi bunăstarea nu mai vin de la sine, prin simpla apartenenţă la Alianţa Nord-Atlantică şi la Uniunea Europeană. Trebuie să fim atenţi la schimbări, inteligenţi, creativi şi inspiraţi chiar în interiorul acestor organizaţii. Ca să încheiem mai veseli, una din legile lui Murphy ne spune: „când să-ţi vină rândul, se schimbă regulile”. Să sperăm că regulile care se rescriu acum, cu noi la masă, ne vor pune în situaţia de a lăsa în urmă, generaţiilor viitoare, un plus de securitate şi bunăstare.