Războiul Estului intră în faza deciziilor critice

Acum un an, regimul Ianukovici îşi trăia ultimele zile. Agonia puterii pro-ruse de la Kiev, încovoiată sub presiunea în creştere a Euro Maidanului însângerat, provoca deopotrivă speranţe şi îngrijorări. Un tsunami se apropia de Ucraina, dincolo de entuziasmul şi dorinţa eroică a tinerilor pro-europeni din centrul capitalei de a-l vedea pe încruntatul lider rusofil al ţării plecat cât mai repede de la putere.

Pe 23 februarie 2014, în ultima zi a Olimpiadei de la Soci (Crimeea nu fusese încă anexată şi, fireşte, nici războiul din Estul Ucrainei nu începuse), atrăgeam atenţia, în articolul „Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei şi preliminariile războiului la periferia Europei”, că, imediat după ce îşi va fi încheiat obligaţiile protocolare de gazdă faţă de oaspeţii prezenţi la Jocurile Olimpice, Putin „îşi va sufleca mânecile” şi se va răzbuna pe Ucraina, pentru ceea ce începuse deja să numească, ameninţător, „lovitura de stat fascistă de la Kiev, susţinută de serviciile secrete occidentale”.

Spuneam atunci: „Crede cineva că Rusia este dispusă să accepte că va rămâne fără Sevastopol, portul de la Marea Neagră unde flota rusă tocmai şi-a reînnoit acordul de staţionare până în 2042, fără Crimeea, fără Harkov sau Donetsk, fără capacităţile industriale comasate din estul Ucrainei, atât de utile economiei ruse? Că va accepta să vadă, peste câţiva ani, instalaţii NATO montate la Yalta, acolo unde Stalin împărţea cândva lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, în cea mai teribilă înfrângere geostrategică pe care ar suferi-o Imperiul Rus? […] Plecarea lui Viktor Ianukovici de la putere, presupunând că ar fi rapidă şi fără alte convulsii ale sistemului (preşedintele pare, într-adevăr, părăsit de instituţiile de forţă ale statului, pe modelul Ceauşescu, dar s-ar putea să se mai zbată câteva zile, la încurajarea Moscovei) nu va rezolva nici pe departe multiplele crize ale societăţii ucrainene: de reprezentare politică, de sustenabilitate economică, de identitate etno-culturală, de opţiune strategică. Dimpotrivă, deşi ştiu că poate părea surprinzător ceea ce spun, eu cred că le va accentua!

În fond, Ucraina nu are o istorie de stat naţional (decât foarte recentă), nu are experienţa unui proiect naţional suveran, nu are maturitatea unui stat modern, a unei democraţii funcţionale (nu a avut-o niciodată) şi toate problemele dormante pe vremea controlului sovietic sau, mai nou, a celui autocratic, vor izbucni cât de curând într-o Ucraină liberă şi anarhică”.

Din păcate, predicţiile din februarie anul trecut s-au adeverit. Crimeea a fost anexată de Vladimir Putin cu ceremonie oficială şi „Tratat” (ratificat de Duma de Stat a Rusiei) în mai puţin de trei săptămâni, în total dispreţ faţă de dreptul internaţional, fără să se fi tras un singur glonţ. Occidentul şi Rusia se confruntă astăzi în al doilea Război Rece, a cărui perspectivă o evocam limpede (vezi articolul din 1 martie 2014), în pofida vocilor formaliste ale establishmentului, care încercau să minimalizeze gravitatea tensiunilor.

Regiunea Donbas îşi duce traiul chinuit sub un asediu interminabil. Ucraina este în plin război cu Rusia, de aproape un an, aşa cum observă acum şi alţi comentatori occidentali. Nu e vorba acolo de niciun război civil, să fim înţeleşi, este literalmente agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, cu armament greu şi ofiţeri instruiţi, menită să decupeze flancul sud-estic al Ucrainei şi să asigure o legătură terestră Crimeei cu Rusia. Tot aşa cum anexarea Crimeei nu au înfăptuit-o localnicii din peninsulă, prin pseudo-referendumul lor, ci în mod evident celebrii „omuleţi verzi” fără însemne pe uniforme, din trupele speciale ale Federaţiei Ruse, infiltrate printr-o graniţă atât de vulnerabilă.

Democraţia ucraineană, la rândul ei, deşi a trecut relativ bine testul alegerilor prezidenţiale şi parlamentare anticipate (ce-i drept, cu câteva atentate în stil mafiot în timpul campaniei, în fond o marcă a spaţiului ex-sovietic), se confruntă cu mai toate problemele unui stat aflat abia la începutul reformelor: corupţie endemică, administraţie rigidă, netransparentă şi ineficientă, o economie aproape colapsată, dezacorduri societale grave, scăderea nivelului de viaţă al populaţiei, lipsa finanţării şi investiţiilor străine, teama de minorităţi naţionale, şi, ce e cel mai grav, lipsa unei perspective realiste privind integrarea europeană şi euro-atlantică.

În paranteză fie spus, lucrurile nu sunt deocamdată clare nici în privinţa avionului malaezian doborât, în iulie, în Estul Ucrainei, când 300 de civili au fost ucişi. După ce rezultatele preliminare ale anchetei derulate de procurorii olandezi au indicat că „fuselajul a fost străpuns de un număr mare de obiecte, având energie foarte mare” (bombă cu fragmentaţie sau proiectile trase din aer, din apropiere?), o tăcere poate prea lungă s-a lăsat peste acest teribil atentat. Sper cu toată buna credinţă să nu avem peste câţiva ani, dincolo de ipoteza iniţială cu racheta rusească sol-aer BUK trasă de separatişti, o enormă surpriză.

Răzoiul Estului este însă, dincolo de starea democraţiei ucrainene, provocarea cea mai dureroasă şi mai tragică pentru poporul vecin. Armistiţiile negociate anul trecut au eşuat, rând pe rând. Încrederea reciprocă este nulă. Luptele au reizbucnit recent în regiunea Donbas, cu o şi mai mare violenţă. Peste 4000 de oameni au murit, conform datelor oficiale, în conflictul militar din zona Doneţk şi în oraşele din apropiere. Deşi economia Rusiei a fost lovită dur în ultimele luni, de sancţiunile impuse şi de scăderea preţului petrolului, efectul în Ucraina a fost invers, separatiştii pro-ruşi au reluat practic ofensiva cu o forţă sporită, în urma recepţionării convoaielor „umanitare” din Rusia, la sfârşitul anului.

Nu e greu să observăm că separatiştii ruşi par mai grăbiţi ca oricând să-şi consolideze poziţiile pe teren. În opinia mea, semnalul transmis de Moscova este să ocupe repede tot ce mai pot ocupa, să lărgească pe cât posibil zona controlată, pentru că Rusia nu mai poate să-i susţină mult timp, sancţiunile au devenit extrem de costisitoare iar Putin va încerca în curând îngheţarea conflictului şi normalizarea relaţiilor cu Vestul. Continui să nu cred, aşa cum nu am crezut nici anul trecut, în ipoteza unei invazii generale a Ucrainei de către Rusia, ci mai degrabă în dorinţa lui Putin de a-şi maximiza şi consolida controlul asupra teritoriului cucerit în estul Ucrainei, apoi de a găsi un moment favorabil pentru o îngheţare a conflictului, care nu ar însemna decât conservarea poziţiilor câştigate.

Din această perspectivă, a apropierii momentului-cheie al unei relative şi parţiale „soluţionări” a conflictului, cel puţin în sensul încetării permanente a focului (dorită de toate părţile, dar în condiţii diferite) dacă nu a diferendului în sine şi a tensiunilor între cele două state asupra teritoriilor în cauză (tensiuni care vor mai dura o generaţie sau două), cred că perioada următoare va fi crucială în adoptarea unor decizii esenţiale în Războiul Estului, răspunzând următoarelor întrebări:

Vor decide sau nu Statele Unite, în pofida reticenţei partenerilor europeni (în special a Germaniei), să livreze Ucrainei „ajutor letal” (armament defensiv), pentru a putea să-şi apere mai eficient teritoriul? Dacă răspunsul este da şi armele americane ajung în zonă, Ucraina va încerca să-şi recupereze pierderile teritoriale iar luptele vor continua. Dacă răspunsul este nu, Ucraina nu poate învinge forţa militară a Rusiei din regiunea ocupată, oricâte eforturi ar face;

Vor accepta până la urmă Kievul şi Uniunea Europeană pierderea definitivă de către Ucraina a regiunii Donbas, aşa cum s-au resemnat şi cu Crimeea? Pentru Kiev, răspunsul politic şi moral este practic imposibil. Pentru Bruxelles şi capitalele europene, orice soluţie care aduce pacea în zonă şi restabileşte cât de cât relaţiile cu Rusia este mai bună decât războiul şi degradarea climatului de securitate în ţările care au semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană;

Cum vede Berlinul soluţionarea conflictului, dacă nu susţine nici livrarea de armament Ucrainei, nici amplificarea sancţiunilor împotriva Moscovei, iar măsurile economice de până acum, deşi au rănit oarecum economia Rusiei, nu au potolit „bestia”? Va putea propune în acest an Angela Merkel, în calitate de principal lider european, un Plan de Pace credibil, care să satisfacă toate părţile interesate?;

Va recunoaşte oficial Moscova (sau alt stat pro-rus, în afară de nerecunoscuta „Republică a Osetiei de Sud”) „Republicile Populare Doneţk şi Lugansk”? Dacă răspunsul va fi da, înseamnă că liderul de la Kremlin este dispus să joace până la capăt cartea sfidării Occidentului, arătând că nu se teme nici de Statele Unite, nici de Uniunea Europeană (că de ONU şi de dreptul internaţional nu se mai teme demult). Dacă răspunsul este nu, mai există şansa unor negocieri care să ducă cel mult la îngheţarea conflictului şi la autonomia consacrată a separatiştilor, ceea ce echivalează în fond tot cu pierderea controlului economic şi administrativ al Kievului asupra regiunii;

Va mai dori Putin să destabilizeze şi Republica Moldova, după toate costurile pe care le are în urma crizei ucrainene? Aş spune mai degrabă că nu, cel puţin deocamdată, în condiţiile în care oricum Chişinăul pare să îşi tempereze singur elanul pro-occidental şi dă semne că face loc comuniştilor în noua majoritate (situaţia va deveni evidentă după respingerea previzibilă a guvernului Leancă, desemnat doar pentru a arăta că PLDM-PDM nu fac coaliţie parlamentară cu PCRM, după care va trece prin Parlament fără probleme noua nominalizare, agreată şi de Voronin – în fond, un truc banal);

Cum şi când va dori Putin să pună capăt efectiv Războiului Estului? Va fi oare o negociere pe mai multe paliere cu Occidentul (căci părerea Kievului nu pare să îl intereseze prea mult) sau o „capitulare necondiţionată”, ultima variantă fiind greu de crezut în condiţiile în care Rusia păstrează superioritatea militară pe teren iar înăsprirea sancţiunilor, dincolo de o anumită limită, nu convine nici Germaniei?

Aceste întrebări şi deciziile punctuale prin care li se va răspunde (cred, cât de curând, până la sfârşitul acestui an), la Washington, Berlin, Bruxelles, Moscova şi Kiev vor defini, într-un fel sau altul, finalul Războiului Estului. Dar nu ne este indiferent cum şi în ce condiţii se va încheia acest război, respectiv dacă Pacea care va urma va relegitima sau nu Rusia ca mare putere globală (visul de ofiţer KGB frustrat al lui Putin, care a văzut URSS prăbuşindu-se), o putere care ar discuta de la egal la egal cu Statele Unite despre aranjamentele de securitate ale lumii, într-o „balanţă a puterii” pe care liderii ruşi o evocă, cu nostalgie dar şi cu insistenţă, ori de câte ori au ocazia.