„Ramura de măslin” sau Turcia contra Statelor Unite în nordul Siriei

Puncte cheie:

• Operaţiunea militară „Ramura de măslin”, desfăşurată de Turcia în nord-vestul Siriei (regiunea Afrin) are ca obiective oficiale eliminarea „teroriştilor kurzi”, „apărarea integrităţii teritoriale a Siriei” şi crearea unei „zone de securitate pentru Turcia”, cu o lăţime de 30 de kilometri (circa 10000 km pătrați, conform comunicatului Guvernului Turciei), pe teritoriul mult încercatei ţări vecine de la sud;
• Dintre cele trei obiective oficiale, unul se descalifică automat, atâta vreme cât guvernul de la Damasc nu numai că nu a cerut ajutorul Turciei pentru a-i apăra integritatea dar a denunţat cu vehemență agresiunea Ankarei şi a anunţat că va doborî orice avion turc care va intra pe teritoriul Siriei (nu înseamnă că vor şi putea face acest lucru), al doilea este pus la îndoială, din vreme ce Statele Unite și aliații occidentali nu îi consideră pe militanţii kurzi terorişti ci dimpotrivă, drept cei mai bravi luptători anti-ISIS din nordul Siriei, SUA ajutându-i militar şi încurajându-i politic, rămânând astfel în picioare cel de-al treilea obiectiv, zona de securitate, şi acesta discutabil, atâta vreme cât această operațiune în niciun caz nu ajută la soluționarea conflictului kurdo-turc, ci ar putea radicaliza împotriva Turciei unele facțiuni kurde din regiune, și chiar de pe teritoriul Turciei;
• Spunem „obiective oficiale”, căci cel neoficial și permanent este, bineînţeles, eliminarea posibilităţii apariţiei unui stat kurd suveran în sudul Turciei, coșmarul dintotdeauna al Republicii Turce. Asta cu atât mai mult cu cât Siria este în prezent un stat vulnerabil, aproape un stat eşuat, iar YPG (Unităţile de Protecţie Populară) ale militanţilor kurzi, împreună cu partidul corespondent PYD (Partidul Unității Democratice), care se pronunță pentru federalizarea Siriei, sunt văzute ca o primă formă de autonomizare a kurzilor în regiune. Nu trebuie uitat nici de mișcarea separatistă a kurzilor din Irakul învecinat, care au organizat în septembrie anul trecut un referendum al autodeterminării, nerecunoscut pe plan internațional, însă cu un vot de 92% pentru independență;
• Sprijinul politic și militar al SUA pentru miliția kurdă YPG, oferit ca recompensă pentru curajul și eficiența cu care kurzii au luptat împotriva Daesh, spre deosebire de alți actori din regiune care mai mult au mimat războiul împotriva Statului Islamic, a fost unul dintre factorii care au deteriorat în ultimii ani relațiile bilaterale Turcia-Statele Unite, puteri aliate în cadrul NATO dar tot mai dezbinate în ultima perioadă, cu atât mai mult cu cât Turcia susține cu tărie că la originea încercării de lovitură de stat din iulie 2016 a fost clericul miliardar Fethullah Gülen, care trăiește în Pennsylvania;
• Rusia, prezentă militar în Siria, s-a eschivat de la a formula o poziție clară și nu s-a angajat în combaterea intervenției Turciei, ceea ce a alimentat teza privind o înțelegere tacită Ankara-Moscova de distrugere a milițiilor YPG, pe care Rusia le vede ca pe un agent al influenței americane în Siria;
• Principalele puteri militare europene cu interese în Orientul Mijlociu, Marea Britanie și Franța, au avut poziții diferite față de „Ramura de măslin”, Marea Britanie susținând dreptul Turciei de a-și crea și proteja o zonă de securitate iar Franța solicitând o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, la care a cerut reținere din partea Turciei;
• Intervenția Turciei în Siria divide încă o dată Occidentul, atât Uniunea Europeană cât și NATO fiind în imposibilitatea de a formula poziții unitare pe tema în cauză, în timp ce principalul beneficiar este Rusia, care își vede influența crescând în regiune și în relațiile cu Turcia.

*

Conflictul kurdo-turc datează oficial din 1978, când liderul istoric al kurzilor din Turcia, Abdullah Öcalan a înființat PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, considerat de Turcia și de aliații occidentali organizație teroristă, responsabilă în deceniile din urmă de numeroase atacuri sângeroase de pe teritoriul țării.

Peste 37000 de victime sunt „atribuite” oficial de guvernul turc formațiunii PKK. Istoricii Războiului Rece nu exclud ca Öcalan și PKK să fi primit în anii de început sprijin din partea Uniunii Sovietice, pentru a destabiliza Turcia, aliat important al SUA în Orientul Mijlociu. Între 1979 și 1998, Öcalan a trăit în exil în Siria, după care a fost expulzat de guvernul de la Damasc, încercând fără succes să caute adăpost în mai multe țări europene (Rusia, Italia, Grecia).

Öcalan, un naționalist-neomarxist cu veleități de autor și teoretician (a publicat, se pare, peste 15 cărți, o bună parte dintre ele în detenție), a fost arestat în 1999 la Nairobi, cu ajutorul SUA/CIA, și transportat imediat în Turcia, unde a fost inițial condamnat la moarte, dar, după desființarea pedepsei cu moartea, în 2002, sentința i-a fost preschimbată în închisoare pe viață, fiind singurul deținut într-o închisoare specială de pe o mică insulă din Marea Marmara. În 2005, Uniunea Europeană a criticat Turcia pentru că a refuzat să-i ofere lui Öcalan dreptul la recurs. Liderul istoric al kurzilor susține acum că vremea milițiilor combatante a trecut și se pronunță pentru o soluționare politică a conflictului.

Un semn al marilor schimbări din Turcia și din politica internațională este chiar relația Turciei cu Statele Unite și cu Occidentul. Dacă în urmă cu 15-20 de ani atât SUA cât și Uniunea Europeană vedeau Turcia ca pe o țară apropiată strategic și prietenă politic (vezi implicarea CIA în arestarea lui Öcalan), Ankara fiind abordată nu numai ca aliat esențial în NATO dar și ca posibil membru al UE (stat candidat la integrare), deja de la sfârșitul anilor 2000 situația începe să se schimbe. Regimul Erdoğan încuviințează o islamizare treptată a statului și politicii turce, considerată la început moderată, apoi ambițiile sale de putere cresc, și odată cu autoritarismul său apare distanțarea de SUA și de principalele democrații liberale occidentale.

Astăzi, situația este aproape inversă. Rusia aprobă tacit intervenția militară a Turciei împotriva kurzilor (cine ar fi crezut așa ceva acum câțiva ani?) iar Statele Unite sprijină politic și militar militanții kurzi, lăudându-i pentru curajul și meritele luptei lor contra Statului Islamic.

Deruta și schismele adânci și complicate ale Orientului Mijlociu redesenează tabloul strategic din regiune, în care Marile Puteri glisează parcă pe „nisipurile mișcătoare” ale deșerturilor din zonă, schimbându-și alianțele și rivalitățile într-un ritm care pare (însă doar pare) să sfideze logica obișnuită și teoria alegerii raționale. De fapt, Marile Puteri își continuă logica urmăririi intereselor strategice și de politică externă proprii, dar în noile condiții ale secolului XXI.

Al Doilea Război Rece, început oficial în martie 2014, odată cu anexarea Crimeei, dar neoficial odată cu revenirea lui Putin la Kremlin în 2012, găsește Rusia în situația de a specula acum răsucirea anti-occidentală a Turciei și de a o folosi ca „ciocan” împotriva intereselor americane din Orientul Mijlociu.

Pe termen scurt, deal-ul Turciei cu Rusia pare reciproc avantajos, dar pe termen lung capcanele în care se poate trezi Ankara sunt numeroase și dure. Pe măsură ce iluziile europene ale Turciei se risipesc și crește preocuparea pentru consolidarea statutului de putere regională, interesele regimului Erdoğan se concentrează tot mai mult asupra Orientului Mijlociu, și tot mai puțin în relația cu Occidentul. Este un calcul oportunist și de putere internă aici: Erdoğan a observat două lucruri, anume că Occidentul oricum nu mai este o forță unită și dispusă să joace activ în afara spațiului cultural tradițional, iar Statele Unite bat în retragere din Europa și din lume, și în al doilea rând că „neo-otomanismul” cu care aproape că se laudă regimul său îi aduce mai multe voturi decât un eventual discurs liberal pro-occidental, menținându-l la putere din 2003.

În Afrin sunt aproximativ 8000, maxim 10000 militanți kurzi. YPG nu este și nu poate deveni curând o armată funcțională, nici măcar cu sprijinul (limitat) al SUA, și în niciun caz nu poate amenința Turcia cu o invazie. Kurzii nici nu opun, de altfel, o rezistență serioasă, preferând să se retragă tactic spre interiorul țării și să-și protejeze puținele resurse militare de care dispun.

Bazându-ne cel puțin pe acest considerent, înțelegem că acțiunea Turciei este mai mult politică și simbolică, în căutarea prestigiului de putere regională, peste a cărei voință nimeni nu poate trece, nici măcar Statele Unite. Rusiei îi convine, pentru moment, această partitură de cocoș pe care o interpretează zgomotos Ankara, fiindcă este citită pe plan internațional în cheie anti-americană.

Interesant este și jocul Marii Britanii în situația dată. Pe picior de plecare din Uniunea Europeană și fără să beneficieze de o mare apropiere politică și economică de Statele Unite sub administrația Trump, așa cum sperase în noiembrie 2016, Londra decide să nu se pună de-a curmezișul intereselor Turciei. Este și o distanțare subtilă de Franța, cu care Londra a avut recent dispute pe tema cheltuielilor de frontieră din zona Canalului Mânecii. În 1916, Anglia și Franța creaseră precedenta ordine a Orientului Mijlociu, prin Acordurile Sykes-Picot de împărțire a sferelor de dominație la apusul Imperiului Otoman, cu Siria revenind Franței și Irakul britanicilor. Lumea s-a schimbat iar cele două capitale europene sunt departe de a mai avea influența de dinaintea intrării Americii în Marele Război.

În schimb, Franța s-a poziționat alături de Statele Unite, cerând Turciei reținere în acțiunile sale militare din Afrin, care au provocat deja primele victime. Ne putem aștepta ca hiperactivul Macron să dorească să joace, pe lângă multe altele, și rolul de reglementator al acestui nou conflict izbucnit în Siria, ceea ce pentru Uniunea Europeană nu ar fi un lucru rău. Rămâne de văzut însă dacă Franța are capacitatea de soft power de a se impune într-un conflict în care pare că nimeni nu se mai înțelege cu nimeni. Căci de utilizarea capacității de hard power nici nu se pune problema. Pe de altă parte, Emmanuel Macron se pregătește pentru prima vizită de stat pe care Donald Trump o va găzdui la Casa Albă (cele de până acum au fost oficiale), la sfârșitul lunii aprilie, când este foarte posibil ca cele două puteri să găsească mai multe teme de înțelegere și acțiune comună. Nu este de neglijat nici faptul că, după plecarea Marii Britanii, Franța va rămâne singura putere militară a Uniunii Europene capabilă să desfășoare operațiuni de amploare în afara teritoriului său.

Pe noi, de aici, de departe (dar nu chiar atât de departe geografic pe cât de mic este, în general, interesul opiniei publice românești pentru Orientul Mijlociu), ne interesează și ne îngrijorează tensiunea apărută între Statele Unite și Turcia, state aliate în cadrul NATO. Întâmplarea face ca ambele puteri să fie parteneri strategici ai României.

Afrinul și „Ramura de măslin” pot părea o criză mică, dar nu este deloc așa. Ca semnificații ale raporturilor dinamice dintre Marile Puteri, situația în sistemul internațional este tot mai complicată. Am spus-o de multe ori și o voi mai repeta, reducerea capacității Statelor Unite de a promova soluții de securitate la nivel global și regional și diversele clivaje în raport cu aliații din NATO nu ne avantajează.

Intrăm într-o nouă ordine globală, în care garanțiile de securitate și interesele naționale se joacă în partituri tot mai complexe și mai negociate, în care nimic nu este sigur și este bine să vezi ce se întâmplă cu adevărat în lume, dincolo de ce spun Tratatele și hârtiile din sertar (de parcă n-ar fi fost așa tot timpul), în care totul poate fi pus sub semnul întrebării în orice moment iar pentru orice interogație și provocare trebuie pregătite un răspuns și un mod de acțiune realist.