Problema educației și modelul suedez

Nu demult am avut ocazia să cunosc  puțin din ceea ce este  considerat a fi  modelul suedez de educație. Se spune despre educația din țările nordice că este cea mai bună. Acolo, undeva lângă Stockholm, am cunoscut-o pe Raluca, o româncă de 19 ani plecată din Brașov.  Era perfect integrată  în lumea lor, vorbea suedeza, iar profesorii erau foarte mândri de ea. Plecase din România de 6 ani. Eram curios să văd ce anume o fascinează în Suedia. “Faptul că te poți dezvolta, că educația ține cont de nevoile tale, că poți fi creativ și independent într-o lume care se bazează totuși pe reguli, că există solidaritate ș.a.m.d.”, spunea ea. Când vine în România totul i se pare ok, dar după câteva zile simte nevoia să se întoarcă în Suedia.  Există ceva ce a schimbat-o și o atrage mereu  spre Stockholm, nu spre București. La anul se va angaja într-o bancă suedeză și va urma în paralel  facultatea de științe economice.  Și, cu siguranță, nu se va mai întoarce în România, asta e clar. Ce trist , mă gândeam eu!

La întoarcerea în țară am nimerit într-o plină petrecere organizată de fiica mea  cu un grup de  prieteni . Eram curios să vă ce cred ei despre educația  din România, ce ar schimba  și ce au de gând să facă în viitor. “ Învățământul nostru este execrabil, nu le pasă de noi, este mult prea încărcat, sunt prea multe reguli,   se schimbă totul prea des, în țara asta nu te poți realiza, vrem să emigrăm!”, spuneau ei. Studiile  IRES confirmă faptul că 50% din tinerii sub 25 de ani vor să emigreze. Oricum, profesorii noștri sunt foarte mândri atunci când elevii excepționali sunt selectați la vreo  universitate de prestigiu din străinătate. Dumnezeule, mă gândeam eu, dacă  toți cei buni emigrează, atunci ce se va alege din țara asta?  Apoi mi-am adus aminte că ambasadorul Franței ne spunea anul trecut  că noi, românii, “sângerăm pur și simplu ca națiune”  prin acest exod  al românilor în străinătate.  Nimic  nu pare să fie mai presus decât omul pentru o țară și, când încurajezi  sau nu poți opri tânăra generație din a face din  emigrație un scop în sine,   acesta este clar falimentul politicii românești, pentru că o națiune fără tineri e o națiune fără viitor.

În aceste zile se vorbește din nou despre reforma educației și despre o schimbare în  legea învățământului. În ultimii 25 de ani, legea educației din România  s-a schimbat de 64 de ori și lucrurile merg  tot prost.  Elevii sunt nemulțumiți pentru sunt cobaii unui experiment  în educație fără sfârșit, că programa școlară  este mult prea încărcată și centrată pe informație, că profesorii sunt slabi și mulți dintre ei trebuie să apeleze la meditații, că sistemul educațional nu le creează competențe pentru viața reală, că este centrat mult prea mult pe conformism și nu pe creativitate și lista ar putea continua.  Profesorii sunt nemulțumiți pentru că sunt umiliți de guvernanți prin salariile de mizerie, că  sunt nevoiți să apeleze la meditații pentru a supraviețui, că baza materială din școli nu există sau este depășită, că sistemul de promovare este unul clientelar și profund corupt. Directorii de școli  sunt nemulțumiți de birocrația sufocantă impusă de minister, de zecile de comisii și sutele de raportări cronofage,   de subfinanțarea cronică, de deficitul de resurse umane și de presiunile politice. Primarii sunt nemulțumiți pentru că, teoretic, o parte  din sistemul de învățământ  este plasată în responsabilitatea lor, dar nu există și o descentralizare a resurselor alocate pentru educație. În fine, angajatorii sunt nemulțumiți și ei pentru că an de an educația produce absolvenți din ce în ce mai slabi, fără competențe profesionale sau potențial de dezvoltare, dar cu pretenția de a fi bine plătiți.

Ce e de făcut?

În Suedia, învățământul a funcționat după aceeași lege câțiva zeci de ani. În 2011, s-au decis să descentralizeze  masiv  sistemul educațional. Agenția națională pentru educație a rămas cu politicile, curricula și inspecția școlară. În rest, totul a trecut  în coordonarea municipalităților, unde există o comisie pentru educație care gestionează tot ce ține de educație. Nici acolo profesorii nu sunt foarte bine plătiți, dar veniturile sunt decente. Nu există taxe de școlarizare aplicate elevilor si când se spune că învățământul este gratuit, el este gratuit, chiar dacă e vorba și de învățământul privat. Fiecare elev primește un voucher educațional, iar finanțarea urmărește elevul. Dacă pleacă la o altă școală, pleacă și banii. Așa că școlile sunt pe o piață educațională unde trebuie să atragă elevi. Finanțarea pe elev e undeva la 5000 euro/an, dar în cazul grupurilor vulnerabile se poate tripla. La noi,   nu depășește 500 euro/an.

Din taxele colectate la nivel local, peste 25% sunt dedicate finanțării educației. În România,   se tot vorbește de 6% din PIB pentru educație, dar pragul acesta nu a fost niciodată atins.  Autonomia școlilor suedeze  este foarte ridicată. Directorul primește obiectivele educaționale și resursele financiare. În rest, decide  singur  angajarea sau concedierea, mărirea sau scăderea salariilor profesorilor. De fapt, întregul  sistem  educațional suedez se mișcă de la o paradigmă a controlului spre  o paradigmă a încrederii. Nu există sute de reglementări adiționale pe lângă lege, nu există zeci de  comisii și sute de raportări care înghit inutil timpul profesorilor și al directorilor. Se raportează câteva date  cheie într-o singură bază de date și de acolo fiecare dintre agențiile interesate își extrag informațiile necesare. În plus, se vorbește din ce în ce mai mult despre educația personalizată în raport cu nevoile de dezvoltare ale elevului. Dacă vrei să te faci pictor, important e să îți fie stimulat talentul sau creativitatea, ce sens are să asimilezi inutil materii care nu îți vor folosi niciodată?  În Suedia, întâlnirile profesori-părinți sunt moderate de elevi pentru  că în centrul educației stă el, elevul, nu profesorul și nici părinții. Nu există competiție între elevi, pentru că fiecare se află în competiție doar cu sine.

Poate, după standardele românești, sistemul suedez  este mult prea relaxat, aproape dezordonat. Cum să le acorzi autonomie, cum să ai încredere în oameni, cum să nu controlezi, cum să nu raportezi, cum să nu reglementezi  totul, cum să faci educație  personalizată? – așa ar spune probabil cei mai mulți dintre cei care se ocupă de destinele educației.

Și totuși, sistemul suedez de educație produce absolvenți performanți, creativi și capabili să  integreze într-o societate care se mândrește cu performanța ei economică și cu politicile inclusive. E un sistem care se adaptează  la noile tehnologii, la o lume în schimbare. E un sistem care pregătește absolvenți pentru societatea suedeză, unde performanța și creativitatea contează, dar ele sunt completate de solidaritate și responsabilitate față de semeni. Sistemul educațional suedez este unul foarte bine adaptat nevoilor societății în care viitorii absolvenți sunt așteptați să își aducă contribuția. Și dacă tot e să vorbim de comparație, după standardele PISA, Suedia se află pe locul 23, în timp ce România se află pe locul 45 din 65 de țări.

La noi, sistemul educațional  este încremenit în timp și este incapabil să se adapteze la schimbare. Reglementăm până la instabilitate și controlăm excesiv respectarea unei birocrații total disfuncționale. Subfinanțăm sistemul, descentralizăm de fațadă, nu avem în încredere în oameni, politizăm aberant și inutil, schimbăm mereu ceva, dar nu modificăm nimic. Și, cel mai rău dintre toate,   ignorăm sau uitam faptul că elevul trebuie să stea în centrul actului educațional. Duplicitatea, ipocrizia sistemului,   Indiferența față de nevoile de dezvoltare ale elevului  și incapacitatea de a produce absolvenților competențe de adaptare la nevoile societății – toate acestea  –  produc disociere identitară și  îi fac pe cei mai mulți dintre elevi să creadă că mirajul împlinirii nu poate avea loc decât în altă parte, nu aici.

În plus, viziunea despre educație este total eronată. Stimulăm conformismul, individualismul  și competiția între elevi, dar nu suntem capabili să cultivăm creativitatea, cooperarea, solidaritatea și responsabilitatea comunitară. O societate nu este  puternică  numai prin indivizi, ci și prin solidaritățile pe care le creează.  Din păcate, mulți dintre noi înțeleg solidaritatea doar  o formă de a specula pe seama altora, nu și un act de responsabilitate socială.  Să nu ne mai mirăm așadar că, într-o lume marcată de individualism, mediocritate  și lipsă de prețuire pentru valori,   cei mai buni dintre absolvenți vor să emigreze.

Pe scurt, noua reformă a educației, dacă va fi să aibă loc, ar trebui să ia în serios o nouă viziune, o descentralizare reală și o finanțare corespunzătoare a educației,   o simplificare a birocrației educaționale, o consolidarea a autonomiei școlii și o consolidare a încrederii în oamenii din sistem. Dar cel mai mult dintre toate, poate că gestionarii educației ar trebui să asculte mai mult ce vor elevii și studenții și să înțeleagă  care este lumea spre care ne îndreptăm, pentru a ști ce absolvenți să pregătim!  Și poate că vor pricepe și politicienii că dacă nu  prețuim educația  așa cum o merită, atunci țara asta chiar nu are cum să aibă un viitor mai bun.

Dan Jurcan este sociolog.