Poate România susţine Alianţa „Moldova Euro-Comunistă” de la Chişinău?

Din păcate pentru Republica Moldova, am avut dreptate. Ca cetăţean român, legat sentimental şi familial de Basarabia, n-aş fi vrut să am. Ca autor însă, nu pot să nu remarc că, pe 27 decembrie 2014, am fost primul analist din spaţiul public românesc care semnala limpede riscul deturnării mesajului alegerilor legislative de pe 30 noiembrie, prin formarea unei majorităţi ipocrite, hibride, care să includă Partidul Comuniştilor, cel mai mare duşman al României şi al identităţii româneşti de peste Prut.

În articolul la care fac referire, „Impasul coaliţiei pro-europene de la Chişinău. Înlocuirea PL cu PCRM ar schimba esenţial mesajul alegerilor” spuneam că ar fi bine ca „Preşedintele Klaus Iohannis să efectueze vizita oficială la Chişinău, acordând astfel girul României noilor autorităţi politice rezultate în urma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, numai atunci când se va fi asigurat că mesajul acestor alegeri este respectat şi că Partidul Comunist, o formaţiune care urăşte prin definiţie România şi românismul din Republica Moldova, nu este parte a majorităţii parlamentare şi nu ia parte la deciziile noii puteri de la Chişinău”. În condiţiile cooptării PCRM în noua majoritate, asistăm la sfârşitul ideii că alegerile din Republica Moldova au fost „câştigate” de pro-europeni. Comuniştii şi, prin ei, opţiunea anti-occidentală şi anti-românească au revenit, printr-un compromis cu Vlad Filat şi Marian Lupu (care a plecat tot de la comunişti), la tabloul de comandă.

Formarea majorităţii PLDM-PCRM-PDM (în ordinea mandatelor din Parlament, respectiv 23-21-19), care va conduce Republica Moldova în următorii patru ani şi va alege peste doar 14 luni Preşedintele Republicii, impune anumite reconsiderări politice, rostite sau nerostite, din partea României, Uniunii Europene şi Statelor Unite. Sigur, este dreptul oricărui stat suveran să-şi desemneze conducerea iar Republica Moldova nu este o excepţie. Din acest punct de vedere, Bucureştiul sau Bruxelles-ul nu pot decât să ia act de voinţa liderilor politici de la Chişinău şi de mecanismele constituţionale ale constituirii noii puteri. Nu e vorba aici de „amestecul în treburile interne” ale unei alte ţări, în fond fiecare doarme aşa cum îşi aşterne.

Pe de altă parte, tot ca stat suveran, membru al Uniunii Europene şi al NATO, România are tot dreptul să evalueze situaţia politică actuală din Republica Moldova pe baza unei grile proprii de criterii (strategice, istorice, culturale), formulând o politică demnă din perspectivă naţională, nu una bazată pe clişee, banalităţi şi „formule de convenienţă”, doar pentru că nu avem curajul să spunem ce gândim.

La Bucureşti este necesară acum o atitudine lucidă, moderată dar francă, în consonanţă cu interesele de stat al României, ale cetăţenilor români care locuiesc în Republica Moldova precum şi ale cetăţenilor acestei republici, tot mai mulţi conform ultimului recensământ, care se declară etnici români. Nu mai putem lăuda la nesfârşit ceea ce nu este de lăudat. Dacă privim, de exemplu, spre modul ferm, asertiv şi consecvent în care Polonia a abordat în ultimii douăzeci de ani relaţia cu Ucraina vecină, definindu-şi un „timbru propriu, o voce bine auzită şi respectată” în Europa, probabil că nu ar trebui să mai fim ezitanţi şi formalişti când vorbim despre soarta unui spaţiu care a fost furat României de către sovietici (deci de părinţii fondatori ai PCRM, recent cooptat în majoritatea parlamentară de la Chişinău), în baza Pactului Ribbentrop-Molotov.

Formarea Alianţei „Moldova Euro-Comunistă” nu era obligatorie pentru salvarea republicii de la un dezastru politic. Am fi putut lua în considerare o asemenea soluţie de avarie, doar dacă partidele pro-europene nu ar fi avut minim 51 de deputaţi şi, să zicem, ne-am fi putut trezi cu un premier comunist sau socialist pro-rus. Fără majoritate, compromisul era poate de luat în calcul, dar nici atunci nu era obligatoriu de făcut. Alegerile anticipate sunt, la urma urmei, o soluţie constituţională şi bărbătească. Însă PLDM, PDM şi PL aveau (au încă) 55 de deputaţi, suficienţi pentru formarea guvernului şi pentru a ţine comuniştii şi socialiştii pro-ruşi în opoziţie. Nici aşa n-au putut.

Cele trei partide pro-europene nu s-au înţeles la negocieri. Între liberalii lui Ghimpu şi Chirtoacă şi democraţii lui Lupu şi Plahotniuc sunt doar 6 mandate diferenţă (13-19), dar s-a considerat că tot ce pretinde PL este „prea mult”. Mai bine cu Voronin decât cu liberali în funcţii înalte la Chişinău?! În România, de exemplu, cu doar 6% în parlament, UDMR are vicepremier, trei ministere şi acces la guvernarea locală de vreo 20 de ani, indiferent de partidul câştigător, pentru că nimeni nu le-a zis că „au mai mult decât li se cuvine”. Micimea gândirii politice de la Chişinău este uluitoare pentru o ţară care aspiră (sau nu?) la apartenenţă occidentală.

Guvernul minoritar PLDM-PDM, cu doar 42 de deputaţi proprii din 101, nu va putea face nimic fără Partidul Comuniştilor. Nici măcar banalul buget anual nu poate trece fără aprobarea condiţiilor PCRM. Nu mai vorbim de revizuirea Constituţiei, de NATO, de chestiuni care ţin de recunoaşterea identităţii româneşti (limbă, etnie, relaţia cu societatea românească), de apropierea de România, de asigurarea unei independenţe autentice a justiţiei etc. PCRM este, de fapt, parte a procesului politic decizional din Republica Moldova. Ca să înţelegem ce au făcut „pro-europenii” şi cine decide acum la Chişinău, iată o mostră din gândirea liderului comunist Voronin, nu mai veche de noiembrie 2014: „Ceea ce n-au reuşit atunci cu alde Hitler, nu vă supăraţi, alde Antonescu, cu tancurile, cu avioanele, acuma le fac paşnic cu Uniunea Europeană”. Dacă tot e să ne spunem fraţi unii altora, deşi formula mie mi se pare nepotrivită (discutăm altă dată despre acest clişeu), atunci să întrebăm şi noi, pe măsura constatării comuniştilor şi pe înţelesul lor: păi bine, fraţilor, asta aţi înţeles voi din Uniunea Europeană? Că e continuarea visului lui Hitler? Nu mai bine rămâneţi voi atunci, nederanjaţi, în continuarea visului lui Stalin?

Nu laud aici comportamentul la negocieri al Partidului Liberal. Târguiala finală mi s-a părut jalnică, nedemnă pentru miza politică uriaşă pe care înţelegeam că ar fi dispus să o asume PL, dacă ar ajunge în opoziţie. Mi-au părut însă speriaţi că pierd totul şi debusolaţi în faţa spectrului opoziţiei (pentru care am realizat brusc că nu erau, de fapt, pregătiţi politic şi moral), umilindu-se în cereri repetate care nu îşi mai aveau rostul, din vreme ce era clar că în joc intrase PCRM, cu 21 de mandate. Dar să spui ceva de genul: „Dacă nu Preşedinte, măcar Speaker, dacă nici Speaker, măcar Transporturile, dacă nici Transporturile, barem Economia, numai daţi-ne ceva tare” pe mine m-a dezamăgit. Nu e însă totul pierdut pentru Partidul Liberal, am mai spus. Cu mai multă maturitate, demnitate şi curaj ar putea reuşi o prestaţie frumoasă şi convingătoare în opoziţie, promovând discursul pro-occidental complet (UE plus NATO) şi pro-românesc. În fond, să ştii să faci opoziţie e lucru mare (nu oricine poate, cu bune rezultate) iar acesta e un alt „meşteşug politic”, şi o vocaţie morală în anumite momente ale istoriei, care trebuie învăţate urgent peste Prut. Prin anii 90, spuneam, în România, că dacă PNL are, istoric vorbind, vocaţia guvernării, PNŢCD-ul lui Maniu şi mai târziu Coposu avea, cu siguranţă, superba vocaţie de a spune NU. PL va trebui să convingă alegătorii, în anii următori, că merită să crească politic şi să devină o alternativă credibilă la guvernul Alianţei „Moldova Euro-Comunistă”.

România trebuie să iasă urgent din discursul plin de clişee, banalităţi şi „formule de convenienţă” privindu-i pe „fraţii” din Republica Moldova. Chişinăul nu mai trebuie alintat, doar pentru că a învăţat să spună „mama, tata, Uniunea Europeană”. A venit vremea să i se ceară mai mult. Să livreze performanţe mai concrete în reformele promise. Pentru că Preşedintele României va trebui să efectueze totuşi vizita oficială la Chişinău (promisă Preşedintelui Timofti atunci când niciun demnitar nu se gândea că revenirea comuniştilor la putere este posibilă, după alegerile din 30 noiembrie), soluţia este ca, în întâlnirea cu Preşedintele Republicii Moldova, Klaus Iohannis să nu laude formarea acestei majorităţi dar să spună concret ce anume trebuie să facă noul guvern de la Chişinău (în justiţie, administraţie, economie, politica externă, relaţia cu România) pentru a spera în continuare la susţinerea Bucureştiului în lungul drum al Moldovei spre Uniunea Europeană. Această susţinere nu trebuie să mai fie necondiţionată. Altfel spus, dacă susţinem guvernul care se va forma pentru anumite măsuri pe care le va lua, la fel de bine putem susţine, chiar public, şi Partidul Liberal, pentru eventualele lucruri bune pe care le va face în opoziţie. Lucrurile trebuie, astfel, nuanţate.

Zarurile par aruncate. Tot răul spre bine, să zicem cu jumătate de gură, cel puţin acum avem la cine să ne uităm şi la guvernare, şi în opoziţie. Altminteri, socialiştii pro-ruşi ai lui Dodon ar fi fost alternativa la puterea pro-europeană, în colaborare cu PCRM, iar la un moment dat ar fi câştigat alegerile, inevitabil, prin erodarea puterii într-o perioadă dificilă. Republica Moldova oricum nu va adera în următorii patru ani la Uniunea Europeană şi, probabil, nici la NATO, prin prezenţa comuniştilor în actuala majoritate.

Democraţia şi sistemul de partide moldovenesc se resetează, în chip ciudat, decepţionant pentru moment dar, cine ştie?, cu oportunităţi viitoare interesante. Discursul României faţă de Republica Moldova va trebui, în consecinţă, reformulat, ieşindu-se din clişee şi trecându-se la un set de criterii şi performanţe clare care trebuie îndeplinite la Chişinău, de către noua putere, pentru a beneficia în continuare de sprijinul României.