Paznici la lumină (sau despre cum lumina se împuținează)

In memoriam, Alexandru Vlad

Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii prozatori, unii chiar zicându-le prozatorilor ”scriitori”. În vremea lui Ceaușescu erau în nomenclatorul meseriilor un singur fel de scriitori: ”scriitor de vagoane”. Eu cred că toți sunt poeți, pentru că toți frământă lumina din cuvinte. În cel mai rău caz putem zice că avem poeții-poetași și poeții-povestași. Cred că este nedrept să facem o distincție între ei, mai ales că uneori cei cărora li se spune poeți sunt privilegiați pentru că versurile lor se cântă, se recita, se transformă în muzică. Ei pot ușor să scrie poezii naive și fetele le înţeleg ușor pentru că rimele sună din coada versurilor ca nişte mărgele și atunci fetele se îndrăgostesc de ei. Dar în vechime, când lumea nu suferea de separare și nici oamenii nu erau izolați și nici prea roși de singurătate, în vechime deci, poetașul și povestașul erau unul și aceeași persoană. Poveștile se spuneau în versuri. Acum o să merg pe ideea asta a separării doar ca să nu ne punem rău cu criticii sau cu cei care țin mereu să separe, nu să unească, să construiască autonomii și nu comuniuni. Dar vă spun de la început că nu dau nicio ceapă degerată pe această savantă distincție. Poate că singura diferență, una de suprafață, este acea că poeții–poetași scriu cu cuvinte mai puține, robotesc să ascundă, să filtreze, pe când ceilalți, poeții-povestași, scriu poezie folosind vagoane de cuvinte. Poeții-poetași sunt poate mai duri, uneori poate mai nevrotici, se ceartă uneori cu cuvintele, le sparg între măsele ca pe alune sau le lovesc cu ciocanul ca pe pietre să vadă ce se ascunde în miezul lor, le reinventează, le biciuiesc, le aruncă departe. Le șlefuiesc ca pe diamante. Ei se împrietenesc cu tăcerea și ar vrea câteodată, mai ales la beție, chiar sămuțească cuvintele sau să le alunge din lume. Poetul-povestaș are altă meserie, el construiește cu ele pentru că trebuie să ne spună povești, trebuie să facă statui și catedrale. În general, se comportă frumos cu cuvintele, le adună unele lângă altele și le adoarme pentru a sta cuminți în arcadele catedralelor de vorbe la care tot ostenesc până își dau duhul într-o bună dimineață, iar lucrarea lor rămâne mereu neterminată. Va veni mereu altul care să-l înlocuiască pe meșterul zidar al lumii din cuvinte, al catedralei care să rețină lumina gândului pentru ca lumina să nu se piardă, să nu cumva să se verse spre cosmosul despre care știm că are găuri negre, care ar înghiți lumina.

Da, poeții-povestași cred că sunt zidarii, iar poeții-poetași că sunt șlefuitorii, bijutierii. Cei din urmă lustruiesc cuvintele până devin transparente ca sticla sau până ce trec de piele și ajung la sângele lor. Le lustruiesc până ce orice trecători, simplii trecători – despre ei vorbesc, pot să vadă lumina țâșnind din cuvinte ca o fântână arteziană sau ca apa caldă dintr-o conductă care se sparge iarna în Mănăștur. În timp ce poeții-poeți sunt triști de multe ori pentru că, după o noapte de lucru, lumina nu a țâșnit, poetul-povestaș are mâinile mari și crăpate și fruntea transpirată de spaima ca noaptea să nu-i dărâme catedrala. Se trezește dimineața și, bucuros că a rămas ceva, înainte de a bea cafeaua sau ceaiul, se apucă de roboteală.

În timp ce poetul–poetaș este ocupat mai tot timpul cu mirarea, cu interogarea despre Ființă și Neființa cu care se învecinează, poetul–povestaș este mereu prins cu personajele lui. Ele nu trebuie să fie copii ale unor personaje reale, nici tipuri ideale, mi-a spus odată poetul-povestaș. Trebuie să fie forme de energie, voințe, pentru că sub acest aspect oamenii nu seamănă, nu se repetă. Dacă-i spuneam eu, încăpățânatul, că un personaj al lui seamănă cu cineva din viața reală, el nu-mi spunea, ca în filmele americane, în generic, că ”orice asemănare cu viața reală este întâmplătoare”, ci se uita undeva în sus, șmecherește, de parcă discuta cu Dumnezeu, și apoi se privea cu tâlc la mine, cititorul necredincios și spunea: doar pare asemănător, dar nu este, pentru că personajul acela sunt Eu. Cum tu? Nu mă prosti, ai zis ca ești alt personaj când te-am întrebat, ești povestașul care vorbește de undeva din spatele pânzei. Atunci poetul-prozator se uita la mine cu mare blândețe încât te simțeai copilul ce îndrugase o prostie învățătoarei, și spunea cu voce schimbată: nu sunt eu, ci sunt eu cel care puteam fi dacă nu eram cel ce sunt. Apoi își aprindea pipa și se uita lung peste oamenii care semănau tot mai puțin cu personajele sale. Unde-i lumina din lumea ta, l-am întrebat odată, după ce văzusem în ochii lui niște ploi întunecate care putrezeau universul și jilăveau sufletele oamenilor, de ce nu mai apare soarele, am citit trei sute de pagini și nicăieri nu am găsit soarele, oamenii umblă ca orbii pe străzile pline de noroaie și vorbesc singuri. Lumină este, dar este ascunsă în oameni, uită-te atent la ei și adu-ți aminte ce spune Blaga: ”Lumina ce-o simt /năvălindu-mi în piept când te văd, /oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ea pâlpâie când se întâlnesc, când se iubesc sau chiar când se urăsc și încearcă să se ascundă de lume.

Da, noi spunem povești despre lumina din oameni pentru ca să nu se stingă, le aducem aminte de asta. Reaprindem lumina când unii s-au rătăcit, când vântul le-a stins flacăra sau frigul i-a cotropit. Este ca și cum se păstra focul veșnic în legende. Nu suntem paznici la foc, suntem paznici la lumină.

M-am gândit astfel că poeții, povestași sau poetași, sunt putem spune, nu-i așa, ființe de lumină. Da, sună un pic prea a loc comun, dar repet: cred că poeții ăștia de pe pământ sunt ființe de lumină. Dacă am repetat parcă nu mai pare kitsch să spunem asta și nici nu pare a fi un truism. Merită să spunem asta pentru că lor puțini oameni le spun vreo vorbă bună în timpul vieții. Ființe de lumină, am spus, nu altceva, adică nu licurici, nu mai putem zice asta. Cuvântul a fost defectat când a fost folosit de un grangur mare din politică. Și nici nu spunem ființe de lumină la sensul figurat. Nu, îl folosesc în sensul propriu, pentru că poeții nu sunt figuranți.

Poeții sunt ființe de lumină pentru că lucrând toată viața cu lumină sunt mereu atinși de ea, în toate felurile. Le rămâne lumina pe haine, pe palme, pe frunte când se șterg de transpirație. Cred că rămâne și pe pahare prin crâșmele de care se împiedică și pe care Dumnezeu le-a plantat la tot pasul, înadins . Dar, mai ales, inspiră și respiră lumină. Până și hainele lor ponosite sunt mereu murdare de lumină. Scuzați-mă, cred că aici am exagerat un pic, cum naiba să te murdărești cu lumină? M-am molipsit și eu tot stând cu ei și lucrând pe ascuns cu uneltele lor când sunt puțin plecați.Mai demult se spunea că se îmbolnăvesc de ftizie, acum poeții capătă alte boli. Un fel de boli profesionale. Așa cum minerii de la mine din sat se îmbolnăveau de silicoză și mureau, de regulă primăvara, când înfloreau merii. Cereau să fie scoși afară sub cireș sau sub nucul din curte și mureau acolo liniștiți, privind spre norii de pe cer.

Nu avem legi care să prevadă protecția muncii pentru poeții și carierele lor de lumină la care sapă. Avem doar accidente de muncă în legile noastre, dar poeții nu pot fi încadrați acolo pentru că poeții au accidente de viață. Pleacă într-o zi și nici nu înțelegem cum se face că parcă e un pic mai frig și culorile sunt mai mohorâte.

Știm că a mai plecat un poet, poetaș sau povestaș, doar dacă suntem atenți la lumină și la culori, cum vă spuneam adineauri. Pentru că lumina se împuținează când moare un poet. Fiul meu, iubitor de fizică, ar spune că nu-i adevărat, că lumina este radiație electromagnetică și nu se împuținează, dar ce știe el, și profesorul de fizică sau savanții lor nobeliști. Cu fiecare poet care pleacă dintre noi se împuținează lumina de pe pământ. Și dacă nu ar fi poeții-poetași și poeții-povestași care să ducă mai departe lumina spre alte și alte cetăți și triburi, atunci lumina s-ar stinge de tot.

PS.
Am scris aceste rânduri fără vreun sens precis, un soliloc, un fel de conferință fără auditori, absolut inutilă și emoțională, naivă, pentru că în acestă dimineață m-a sunat Muri – poetul, iar eu nu am putut răspunde, știam că vrea mă anunțe că a murit Sandu. Eu aflasem deja. Știam că este cel mai bun prieten al lui și că nu ar fi vrut să-mi dea această veste. Am început să scriu pentru că nu am știut cum să-i răspund, adică trag de timp de vreo trei ore.Ce să-i spun, nu mai am cuvinte, cum să dispară Povestașul nostru cel mai drag?Ce să-i spun eu lui Muri, care să fie primul cuvânt cu care să-i răspund? Dacă aș fi fost aproape, l-aș fi îmbrățișat și am fi plâns amândoi, aș fi adus o sticlă mare de whiskey, am fi turnat o porție bună în țărână, poate ajunge vreodată și la Sandu, apoi am fi băut până să simțim că se umple golul mare din piept. Nu am crezut niciodată că Sandu va pleca dintre noi, mergea atât de încet și sigur, pe străzile Clujului, încât aveam mereu senzația că va ajunge la capătul timpului. Ne aducea mereu povești de departe, niciodată nu înțeleg de unde le culegea. Mergi cu bine dragul nostru prieten. Eu mi-am adus aminte de celelalte versuri din poezia lui Blaga, le mai ști?: O mare/ şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipa:/o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi, / o sete de lume şi soare/ Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci – cine ştie?

Drum bun, dragul nostru povestaș, eu o să îmi fac curaj să-l sun pe Muri, chiar dacă nu am reușit să găsesc vreun cuvânt, deci încă nu știu ce o să-i spun.