Opinii | Sebastian Moga: Un proiect amânat

Anul 1928 a fost un an de cumpănă pentru economia românească. Cu un an înainte, țara noastră trecuse printr-o primă criză de supraproducție după război. Era un semn că optimismul și aplombul ce au urmat Marii uniri erau insuficiente pentru creșterea economică și, mai important, pentru sporirea avuției naționale și a capitalului productiv al țării.

O seamă de paradoxuri erau prezente în economia românească, pe care nu numai un expert în economie era capabil să le observe, dar și bunul-simț. Plafonarea emisiunii monetare s-a produs, atât explicit, în anul 1928, când institutul de emisiune a determinat un prag anume de emisiune, dar și o limitare determinată de piață, respectiv a efectelor de comerț scontate și reescontate de BNR la bănci, tot mai puține (o lâncezeală a comerțului) și mai puțin credibile (în anii 1927 și 1928 a crescut semnificativ valoarea cambiilor protestate). Lipsa numerarului de pe piață a determinat un fenomen asupra căruia istoriei economice îi este foarte greu să-l încadreze din cauza precarității izvoarelor, respectiv dacă a fost o dezinflație (eveniment pozitiv) sau o deflație (eveniment negativ). În aceste condiții, deși prețurile de consum nu creșteau, nivelul dobânzilor pe piață creștea din ce în ce mai mult. Majorarea prețului banilor nu a fost un act deliberat al guvernanților de atunci sau al Băncii Naționale. Dimpotrivă, institutul de emisiune a păstrat rata dobânzii de referință (sau taxa scontului) neschimbată între anii 1920 și 1928 la nivelul de 6%. Dobânzile au urcat încet – încet către niveluri amețitoare de la 10 la sută la 20 sau chiar 30 și 40 la sută pe an. Preocuparea BNR față de dobânzile tot mai mari de piață era legitimă și data încă din 1923, preocupare reînnoită în mod explicit și în anii următori. Dar scrisorile și circularele, presiunile exercitate în procesul de aprobare a plafonului de reescont pentru băncile care stabileau dobânzi mari, erau ineficiente în lipsa unei legislații specifice comerțului de bancă.

Pe de altă parte, neîncrederea funciară a românului, alimentată de apetitul mult prea mare spre speculații, au gonit din portofoliile persoanelor, întreprinderilor productive și băncilor instrumentele tranzacționate pe bursă sau investițiile directe. Nivelul de sofisticare a pieței financiare românești a involuat, punând presiune pe bănci, iar acestea, implicit, pe producători în obținerea de randamente.

Sistemul bancar avea un portofoliu putred, putreziciune care avea să contamineze, după cum a apreciat economistul Virgil Madgearu, și conturile corespunzătoare ale institutului de emisiune. Această stare de lucruri era agravată de legăturile bolnăvicioase dintre întreprinderile bancare și întreprinderile productive sau comerciale, multe dintre ele creații ale exuberanței de după 1919, legături întărite și mai tare de diverse personalități politice care impuneau regulile jocului cu mai multă sau mai puțină știință. Această imixtiune politică s-a extins și la băncile cu capital mixt sau străin, nu doar la cele românești, mulți politicieni aveau locuri asigurate în consiliile de administrație sau în direcțiunile băncilor sau întreprinderilor pe care le finanțau.

Economiștii zilei, pe care astăzi îi studiem ca pe adevărați cronicari, observaseră ravagiile ce le făceau dobânzile din ce în ce mai mari și mai greu de suportat, au pus tot mai mult pe tapet problema reglementării cât mai stricte a comerțului de bancă. În acel an s-a pus tot mai mult problema reglementării bancare, realizându-se chiar și un anteproiect de lege pentru reglementarea comerțului de bancă. Demersul nu era unul simplu. Legislația europeană nu reglementa într-un mod special activitatea bancară. Germania, Franța, Italia, Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria aveau anumite legi care limitau anumite activități sau reglementau doar anumite segmente ale băncilor.

Unul dintre cele mai importante aspecte dezbătute, pe lângă aspecte comune legate de incompatibilități, înregistrări contabile sau obligativități legate de capital, pe care nimeni nu le contesta, era problema majoră a autorizării. Autorizarea era percepută de multă lume ca o formă de limitare a libertății economice, iar pentru alții ar fi o astfel de activitate mai mult sau mai puțin arbitrară, hazard moral. Pe de altă parte, autorizarea era văzută ca o concesiune. La urma urmei, unei bănci autorizate i se dădea dreptul de acces la o avuție poate la fel de importantă ca o bogăție a solului sau subsolului, la produsul chibzuinței românului de rând, o bogăție, din păcate rară, dar foarte prețioasă. În perioada interbelică, în care protecționismul era în creștere alarmantă, bancherii străini nu erau interesați decât în mică măsură să importe capital, ci să-l folosească pe cel existent pe piața gazdă.

Pe de altă parte, se mai punea problema cine putea administra o afacere bancară și era eligibil pentru autorizare. Aceste persoane trebuiau să aibă o anumită pregătire, o anumită onorabilitate eventual o anumită certificare. Directorii, persoanele-cheie, consiliile de administrație și cele de cenzori trebuiau să fie formate din persoane cu pregătire cât mai bună, iar o parte să aibă certificarea, extrem de onorantă la acea vreme, de expert contabil. Concesiune sau nu, prin faptul că aceste bănci dispuneau și administrau economiile românilor trebuiau conduse de profesioniști, care trebuiau să aibă și capacitatea de a răspunde chiar și material și în mod evident moral pentru deciziile luate sau pentru posibilele erori.

Un alt aspect care a născut vii dezbateri au fost tipul de operațiuni pe care le putea face o bancă. Timpul a arătat că investițiile băncilor în capitalurile diverselor companii nu și-au găsit randamentele așteptate. Astfel, pe lângă capitalul social subscris și vărsat în întreprinderile productive sau comerciale, băncile și-au imobilizat și creditele avansate către ele. Băncile aveau un caracter dublu, atât bănci de investiții, dar și comerciale, sursele de finanțare însă difereau și erau în mare parte atrase de la deponenți sau de la BNR. Cum pe piața românească întreprinderile nu aveau suficiente debușee, iar creditul comercial se transforma adesea în arierate, băncile capitalizau dobânzile, lună de lună și an de an, până când datoriile companiilor finanțate au devenit ne-sustenabile iar garanțiile insuficiente.

Dezbaterile sterile, teama de a-și pierde privilegiile, rentele substanțiale și puterea de decizie în bănci a multor politicieni bancheri sau bancheri politicieni au dus la amânarea succesivă a punerii în aplicare a acestor legi, atât în 1928, cât și în 1930 sau 1931. Criza, inițial localizată la nivelul așa numitului sector real, a lovit cu o furie fantastică băncile, începând cu 1928, când una din marile bănci românești Timișana din Timișoara a fost nevoită să ceară sprijinul statului după ce oameni fără pregătire economică și experiență bancară au fraudat banca, apoi rând pe rând Banca Generală, Banca Bercovitz, Banca Chrisoveloni, Banca Marmorosch Blank și multe altele au dispărut sau au trebuit sprijinite, scoțând la iveală putregaiul de care făcea referire Virgil Madgearu.

Spiritul de prevedere a românului, exprimat sub forma micilor sau marilor sale economii a fost lovit crunt de lipsa de prevedere a unor politicieni cu prea multă nevoie de putere într-o economie sleită. Țara nu și-a mai revenit după dezastrul din 1931, iar ordinea democratică burgheză, pluralistă a fost înlocuită cu ordinea dictaturilor ce au frânt România Mare. Au lovit exact în lucrul cel mai de preț al românului, în speranță, în speranța că economiile lor vor crea ziua de mâine, când viața va renaște după orice furtună. Economiile sunt o formă de manifestare a sentimentului de încredere și a celui de speranță, dar și o formă de a credita un stat, o întreprindere sau o bancă. După cum spunea cineva, speranța moare ultima… dar moare.

În 1934, când furtuna trecuse, o lege bancară destul de modernă a fost adoptată, era însă prea târziu. Adoptată o lege cu șase ani mai devreme, poate că nu salva miile de întreprinderi și bănci, dar speranța rămânea, la fel și încrederea. Restul este istorie contrafactuală, speculații.

Un text de Septimiu Moga