OPINIE | Altfel de bancă

În anul 1924, Nicolae Iorga a fost rugat de conducerea revistei Analele Băncilor din București să scrie un articol despre finanțele țării. După cum o recunoaște chiar marele istoric, încă de la începutul articolului său, a fost o provocare să scrie despre chestiunile financiare, totodată, în ciuda erudiției sale, nu putea „să discute despre cursul valutei și să dea îndrumări acelora care-și petrec viața urmărindu-l”. Cu toate acestea, cărturarul emblematic a scris câteva cuvinte, care astăzi sunt prea mult ignorate: „poate că din amintirile istoricului poate ieși o indicare de direcție pentru sistemul însuși al băncilor care, când toate se schimbă, nu poate rămâne același – adică o continuare în mai vast a vechii zărăfii lombarde din evul mediu – fără să fie amenințat în chiar existența sa”.

Sistemul financiar al României din anul 1924 era confruntat cu mari probleme financiare. Era epoca așa numitului „vintilism”, un proiect de însănătoșire a finanțelor țării, pe care dorea să-l facă Vintilă Brătianu împreună cu guvernul, condus de ilustrul său frate, Ion I. C. Brătianu. Premisele acestui proiect erau cât se poate nobile. Bugetul țării trebuia curățat de numeroasele cheltuieli inutile, iar datoria statului trebuia să scadă. România înfăptuise unirea cu prețul unui război, care a afectat profund visteria țării. Tezaurul în aur al țării era incert, mare parte din el fiind pierdut probabil pentru totdeauna în țara dinspre care bate crivățul, iar drepturile României asupra aurului ce i se cuvenea de la Banca Imperială a Germaniei și de la Banca Austro-Ungară fuseseră multă vreme incerte. Unificarea monetară adusese cu sine alte datorii ale statului, iar reforma agrară presupunea noi și noi cheltuieli de stat, care cel puțin teoretic, nu aveau să aducă beneficii țării, și implicit bugetului, decât pe termen lung. Deși premisele erau corecte, planurile ministrului de finanțe liberal erau, în bună măsură, mult prea idealiste. Guvernanții sperau ca, în câțiva ani, masa monetară excesivă să fie redusă la un nivel mult mai mic. Proporția de bani în circulație trebuia să fie aceeași ca și cea de dinainte de război, ținându-se cont de creșterea evidentă a potențialului economic al țării, ca urmare a unirii. Era însă, după cum aveau să o demonstreze economiști precum Virgil Madgearu sau Mihail Manoilescu, imposibil de realizat un asemenea obiectiv, nicio țară nereușind vreodată o reformă atât de radicală. Consecința în economia anului 1924 a fost o lipsă acută de bani pe piață, fapt ce a dus la o creștere alarmantă a dobânzilor și la apariția unor bănci efemere, care atrăgeau bani de la populație cu dobânzi mari și pe care îi plasau la alte bănci, care duceau lipsă de acest numerar pentru a-și finanța afacerile, unele dintre ele și așa hazardate. Multă lume, mai ales țăranii, își păstrau economiile acasă neavând încrede în acele bănci, sau mai degrabă fabrici de bani fără fundament economic.

Băncile făceau cu greu față cererilor tot mai mari de credit venite din partea întreprinderilor nostrificate sau trecute sub controlul capitalului românesc și al noilor întreprinderi create după unire. Încetul cu încetul, dezideratul de a pune industria sub control românesc se destrăma, fabricile intrând tot mai mult sub un control explicit sau nu al capitalului străin sau așa numit minoritar. Acest capital avea piață, avea surse de fonduri și mai ales avea propriile interese, uneori divergente cu ale țării.

Revenind la articolul lui Iorga, acesta dorea să prezinte propria sa viziune asupra unei bănci ideale.

El a pornit de la exemplul vechilor negustori genovezi, care se remarcaseră în istorie prin comerțul lor înfloritor. Încă din secolul al XIII-lea, aceștia au deținut privilegii de comerț la Constantinopol, Crimeea, dar și la gurile Dunării, la Chilia. Puterea economică pulsa însă în republica genoveză, care reușise să unească forța banului cu putința ei de a „o face să înainteze repede și esențial civilizația”. Dacă banul era obiectul tentației, civilizația pe care această republică a răspândit-o era plusvaloarea adăugată aurului barbar. Această forță comercială și civilizațională era dată de banca genoveză.

O asemenea creație financiară nu era o emanație politică, ci, după cum spune istoricul, acțiunile politice plecau adesea din bancă. El mai arăta că aceste acțiuni nu erau „cugetarea bancară a câtorva specialiști, ci manifestarea vitalității, spiritului de întreprindere al cetățenilor fără deosebire de partid și ocupație, de chemare. Când era vorba de o întreprindere, nu statul dădea mijloacele. El o anunța numai. Și atunci genovezii participau la pornirea și la conducerea ei, rezervându-și partea cuvenită din beneficiile realizate”.

Genovezii aveau simțul economic dezvoltat, cunoșteau riscurile negustoriei și taina meșteșugului, cunoșteau forța banului și aveau libertatea de a investi într-o afacere. Prin aceasta, statul era sprijinit sau cenzurat de a face anumite cheltuieli și era forțat de a întreprinde doar ceea ce era în interesul celor care își puneau banii laolaltă.

Nicolae Iorga știa foarte bine de faptul că la noi, nici băncile, nici cetățenii nu aveau îndemânarea negustorească a vechilor genovezi. Mai mult, nici statul nu avea transparența necesară, deciziile politice și economice fiind luate adesea în conclavuri, departe de ochii și urechile publicului. Reforma trebuia să cuprindă nu doar libertate de acțiune și informare, dar și implicare, o implicare responsabilă atât pentru sine, cât și pentru societate.

Genova a rămas și azi un port important al Europei, în timp ce Chilia a intrat în uitare. Portul de unde corăbiile genoveze duceau grâne de calitate și miere spre Constantinopol a trecut în istorie. Vechii asperi de argint ai Chiliei, bani buni și cu putere circulatorie, au fost uitați și ei, fiind topiți în flăcările vremurilor trecute. Copia la scară redusă a republicii s-a stins demult sub povara vânturilor neprielnice ale istoriei ce au depărtat corăbiile de cetate, acoperind-o cu giulgiul nefericit a uitării.

O bancă, se spune cu temei, are nevoie de încredere, dar are nevoie și de tradiție și libertate. Toate se construiesc în timp. Dar, la fel de important, cum spunea istoricul român „A ținea capitalul în legătură necontenită cu societatea care l-a produs a-l preface în forță motrice pentru această societate, ajutată în dezvoltarea și expresiunea ei, a-l preface necontenit în noua viață, iată care ar fi funcțiunea acestei bănci decât cea de astăzi”.

Text de Septimiu Moga