Oglindă-oglinjoară, al cui buton nuclear este mai mare?

Puncte cheie:

• „Butonul meu este mult mai mare şi mult mai puternic, şi chiar funcţionează!” i-a răspuns pe Twitter Preşedintele Statelor Unite ale Americii (71 de ani) liderului comunist de la Phenian (34 de ani), în amuzamentul general din propria ţară şi din comunitatea internaţională, făcându-ne încă o dată să înţelegem cam cum arată „ordinea globală în era Trump” şi că, desigur, la 71 de ani, un lider ar trebui să aibă nu numai mintea mai mare, dar şi butonul mai mare ca la 34 de ani;
• Ne-am liniştit, tweetul lui Donald Trump a asigurat lumea întreagă că preşedintele SUA are totul sub control, că gestionează situaţia cu responsabilitate şi înţelepciune şi mai ales că prima Mare Putere are (încă) mai multe bombe nucleare decât o ţară de 12 ori mai mică şi de 1000 de ori mai săracă, abuzată vreme îndelungată, în care oamenii se tem şi de umbra lor şi abia găsesc ce să mănânce, pentru a supravieţui de la o săptămână la alta;
• „Sunt un geniu foarte stabil”, le-a mai comunicat zilele trecute Donald Trump, într-o manieră absolut „prezidenţială”, americanilor care începuseră să se îndoiască de capacităţile sale de a conduce ţara, mai ales după schimburile de replici cu fostul său mare susţinător, ideolog conservator şi ulterior strateg la Casa Albă şi membru al Consiliului de Securitate Naţională, Steve Bannon, „care şi-a pierdut nu doar locul de muncă la Casa Albă, dar şi minţile” (Trump);
• La puţină vreme după ce s-au măsurat în butoane nucleare, o comparaţie deloc onorantă pentru gloria Statelor Unite, care avea până nu demult alţi termeni de comparaţie şi nu intra în jocul stupid al regimului scelerat din Coreea de Nord, cei doi lideri par să sugereze că ar putea deschide canalul unor negocieri politico-diplomatice, după Jocurile Olimpice de iarnă din Coreea de Sud (oficial, cele două ţări nu întreţin relaţii diplomatice bilaterale);
• Greşeală după greşeală la Casa Albă, în gestionarea relaţiilor cu Coreea de Nord. În primul rând, când eşti Preşedintele Statelor Unite, nu intri în jocul de joasă speţă al unui dictator din cea mai întunecată ţară a lumii, decât dacă vrei să-i faci imagine internaţională şi să-l ridici la nivelul de competiţie cu SUA (?!), iar în al doilea rând nu anunţi că eşti dispus să negociezi cu regimul din Coreea de Nord, care a încălcat toate rezoluţiile ONU din ultimii ani, sfidându-şi vecinii şi lumea întreagă cu nenumărate teste nucleare, inclusiv cu bomba cu hidrogen şi cu rachete trase peste Japonia etc., căci nu faci decât să arăţi lumii că dictatorul Kim a câştigat (recunoaşterea internaţională şi negocierea cu SUA sunt exact obiectivele externe ale campaniei sale nucleare);
• Negocierile cu regimul lui Kim nu vor duce nicăieri, sunt din start sortite eşecului pentru Statele Unite şi „succesului” propagandistic intern şi internaţional pentru Kim. Ce ar putea, de fapt, obţine Trump de la Kim? Distrugerea armelor nuclerare ale Phenianului? Denuclearizarea peninsulei coreene? Mai poate cineva crede aşa ceva?

*

Devine tot mai clar, pe zi ce trece, că preşedintele Trump nu are nicio strategie pentru a rezolva criza nucleară din Coreea de Nord. Alternanţa şocantă a tweet-urilor comice cu declaraţiile împăciuitoare, care admit, în principiu, posibilitatea unor viitoare negocieri americano-nord-coreene, ambele naive şi fără un orizont realist, arată în ce situaţie a ajuns securitatea nucleară a lumii.

Nici „Fire and Fury”, nici „butonul nuclear mai mare” nu l-au impus pe Trump în faţa lui Kim. Diplomaţia tweet-urilor nu merge aşa uşor cum a mers campania electorală din 2016.

Din păcate pentru lumea liberă, cum se spunea pe vremuri, Kim pare că îl domină pe Trump în acest spectacol grotesc al ameninţărilor nucleare. După ce l-a numit pe Trump „deranjat mintal, care trebuie să-şi ia urgent medicamentele”, iată că dictatorul de la Phenian pare că este invitat de acelaşi Trump la negocieri. Cum este posibil aşa ceva? Astfel de schimbări bruşte de atitudine, care umilesc în fapt statutul Americii de primă Mare Putere a lumii, nu fac decât să augmenteze deruta şi confuzia Occidentului faţă de pârghiile reale pe care America le mai are asupra Coreei de Nord, în caz că mai are vreuna. Expunându-se într-o asemenea măsură, Trump salvează involuntar onoarea Chinei, a cărei problemă ar fi trebuit să fie, de fapt, rezolvarea crizei nord-coreene. Dar China tace şi câştigă astfel timp, lăsându-l pe Trump să arate ce neputincios este în faţa lui Kim.

Procedând astfel, Donald Trump arată tuturor că nu are soluţii în ceea ce-l priveşte pe Kim. Nici război nu va putea începe împotriva lui (armata îi spune în mod repetat că războiul nu este o idee realistă şi că SUA nu sunt pregătite să atace eficient Coreea de Nord), nici negocieri cu obiectiv realist nu poate să poarte. Coreea de Nord nu va renunţa la armele nucleare de care dispune iar succesiunea stărilor schimbătoare ale lui Trump în acest conflict îl ridică pe Kim la rangul unui învingător de facto, ceea ce este descurajant pentru sistemul internaţional şi pentru democraţiile liberale, care pretind după 1945 că pot garanta pacea şi securitatea globală.

Nu e de mirare că celelalte Mari Puteri ale lumii, Uniunea Europeană, China şi Rusia sunt tot mai tăcute asupra subiectului Coreea de Nord, pe măsură ce Donald Trump se îngroapă singur în ridicol. Pare că a intrat într-un joc din care nu mai ştie cum să iasă. Ameninţă cu foc şi furie, spune cât de mare îi este butonul, se arată deschis la negocieri etc., în timp ce Phenianul îşi vede de treabă mai departe, ironizându-l sau ignorându-l.

Întreaga situaţie devine înfricoşătoare. Nu eram obişnuiţi să vedem America fără soluţii, respectiv un preşedinte american umilit şi autoumilindu-se. Ceva nu e în regulă. Plasa de siguranţă a lumii actuale pare ruptă. Garanţiile americane pentru aliaţii din Asia se topesc în confuzia unor tweet-uri de care nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Înţelegând că nu au altă soluţie, sud-coreenii par acum disperaţi să-i invite pe nord-coreeni la Olimpiadă, să redeschidă liniile de comunicare, să reia negocierile frăţeşti. Nu cumva să se trezească cu vreo rachetă vizitatoare la festivitatea de deschidere. Frica pune stăpânire pe peninsula coreeană şi dincolo de ea. A câştigat Kim? Aşa cum am afirmat în articolul de săptămâna trecută, deşi pare că s-a impus şi că şi-a atins obiectivele externe, fiindu-i recunoscute capacităţile nucleare funcţionale şi fiind invitat de Statele Unite la negocieri, de sud-coreeni la Olimpiadă, pe tânărul dictator îl pândesc riscuri care vin de mult mai aproape de el, nu de la Washington.

Cu un ochi râdem şi cu unul plângem. Mai e ceva de învăţat de aici? Lecţia puterii americane din 2016 şi de după, de la vot la acţiune politică, merită reţinută. Exercitarea unei autorităţi credibile în politica internaţională necesită calităţi care trec dincolo de mărimea butonului roşu iar drumul de la succesul în campania electorală la respect şi putere de disuasiune în sistemul global de securitate nu poate fi parcurs pe Twitter. Iar dacă tot simţi că nu ai nimic de făcut, măcar să taci tactic, părând că pregăteşti o mare lovitură. Inversul situaţiei este întotdeauna ridicol şi dezastruos.