O poveste mare pentru politicienii noştri!

La începutul anilor 60, când s-a declanşat lupta aprigă pentru petrol şi omenirea căuta noi resurse şi strategii de dezvoltare, Japonia, deşi înfrântă şi pustiită în Al Doilea Război Mondial, era deja o mare putere industrială şi financiară. Mai mult, avea un geniu care şi-a slujit ţara ca nimeni altul. Lui i se acordă o şi mai mare răspundere şi încredere, îl consultă miniştri, şefi de guverne, mari industriaşi şi finanţişti, profesori de la diverse universităţi. I se spunea simplu Doko. Are o minte clarvăzătoare, intuieşte ce e de făcut, ştie cum, unde şi când să acţioneze, problemele economiei se află în degetul lui cel mic. Japonia îl ascultă şi îl urmează pas cu pas: „Bondoc, lat în spate, cu un cap pătrăţos, cu gesturi încete, cu o privire care cercetează întotdeauna lucruri şi oameni, Doko seamănă cu un judocan.” Aşa îl descrie Jean Jaques Servan Schreiber în cartea sa Sfidarea mondială.

Toshiwo Doko a impus de mulţi ani un taifun de muncă pentru popor şi pentru ţară, fără nicio zi de concediu în primele două decenii de după război. A fost înţeles şi urmat. Bazat pe tehnologia occidentală şi în special americană, revăzută, îmbunătăţită şi perfecţionată, Doko aduce industria şi economia Japoniei între primele trei-patru puteri ale lumii. Intervievat la New York, la sfârşitul anilor 60, el declară cu debordantă simplitate uluind asistenţa: „Noi nu avem nici resurse naturale, nici putere militară. Şi nu avem nevoie decât de o singură resursă: capacitatea creierelor noastre. Ea este nelimitată. Trebuie să educăm, să specializăm, să echipăm. Această putere a minţii va deveni, într-un viitor apropiat, bunul nostru cel mai preţios şi cel mai creator al întregii omeniri.”  Iată sintetizată exemplar calea spre progres şi spre civilizaţie a Japoniei. Doko este angajat în mai multe consilii de administraţie, în mai multe ministere şi face parte din mai multe guverne; mintea lui prevede avantaje şi căi pe termen scurt sau lung; economia japoneză devine periculoasă pentru americani, care nu o pot stăvili. Apar companii japoneze care uluiesc şi supun lumea: Honda, Canon, Seiko, Mitsubishi, Sony, Toyota, Hitachi…

Inginer, format la Institutul de Tehnologie din Tokio, specializat în Elveţia, pe şantierele de turbine de la Brown-Bovery, Doko preia societăţile japoneze care apăruseră după război. Două mari nave rapide comandate de Brazilia în Japonia îi deschid acesteia din urmă drumul spre un  mare şantier naval în Brazilia; apoi, tot japonezii construiesc cea mai mare fabrică de alumină din America de Sud. Şi cel mai mare şantier naval din Asia de Sud Est se ridică în Singapore.

Cum se întâmplă în fragila noastră viaţă, din ordinul guvernului japonez e desfăşurată o anchetă. Aceasta trebuia să depisteze pe cei care în administraţie sau în afaceri ar putea fi amestecaţi într-unul din acele scandaluri ce izbucnesc la intervale regulate în capitalism. Asemenea bănuieli cad şi pe capul lui Doko: dacă a acumulat bunuri ilicite, dacă a fraudat Japonia? Dacă a lucrat şi pentru străini? Nimeni nu ştie nimic despre viaţa particulară a lui Doko. Nu e văzut în public, viaţa lui este un secret continuu. Suspiciunile cresc şi organele de poliţie încearcă să cerceteze. O echipă face o descindere secretă, dimineaţa, la orele şapte, la domiciliul lui Doko, care are 84 de ani. Poliţiştii nu găsesc vila, palatul, somptuosul domiciliu. Bat la uşa unei căsuţe sărăcăcioase, iese o femeie simplă pe care o iau drept slujnică şi o întreabă: unde e vila lui Doko? Femeia le răspunde că nu e nicio vilă, că domnul Doko locuieşte în acea căsuţă amărâtă şi se prezintă: „Eu sunt doamna Doko.” Poliţiştii o privesc înmărmuriţi şi cer să stea de vorbă cu soţul ei. Răspunsul vine ca o palmă peste obrazul celor ce anchetează: „Veniţi mâine, înainte de ora şase. Domnul Doko pleacă spre Tokio în fiecare zi cu trenul de şase.” Jenaţi, umiliţi, poliţiştii se retrag, renunţă la cercetări, ba se felicită că nu au mers mai departe, să cadă în ridicol. Doko nu a folosit niciodată maşina firmelor, a ministerelor, nici cele ale federaţiilor industriilor japoneze, a căror preşedinte de onoare şi activ este.

Doko a fost un slujitor sfânt al Japoniei şi al poporului său. Şi n-a pretins nimic, nici măcar o vorbă bună.

O mare şi revelatoare poveste adevărată. Îndrăznim să ne întrebăm: cum sunt politicienii, miniştri, parlamentarii şi magistraţii noştri? Vom scrie cu tristeţe şi durere: avizi de câştiguri imense, de bani, de funcţii şi poziţii sociale. Ei calcă om şi glie în picioare, jefuiesc, plagiază şi se socot – pe deasupra – nişte îngeri. Creierele tinere pleacă pe alte meridiane, căci acasă nu găsesc condiţii, respect şi omenie. La noi, în loc de un taifun de muncă, firesc după acea zisă Revoluţie, s-a aranjat la vedere un taifun de jaf, de prostie, de vânzare şi retrocedare sălbatică a ţării. Dacă am avea azi şi noi un Doko l-am sili să plece grabnic din ţară. Am abolit munca, credinţa şi legea. Iar rezultatele se văd.