O criză a partidelor politice?

Nicio criză nu ne-a ocolit, nu ne-a cruţat. Toate s-au năpustit asupra noastră, fără milă şi fără răgaz. Scriam recent, în paginile acestui ziar, despre cataclismul care a avut ca victimă avuţia naţională, făcută şi adunată cu trudă, cu pricepere mai bună sau mai rea, cu jertfă uneori, de acest popor. Avuţia a dispărut, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Crizele nu cruţă nimic, sunt peste tot, mai nou şi în sport, în fotbal, în special, ai cărui mari sfârnari sunt la închisoare. Acum se anunţă o nouă criză, una ce ameninţă însăşi democraţia şi stabilitatea ţării: aceea a partidelor politice. Despre acest cutremur, ce deja se simte, nu se prea vorbeşte. Sub ochii noştri falimentul partidelor bate la uşa lor. Toate formaţiunile politice par suferinde, se clatină, se caută şi nu se regăsesc, se ceartă şi se înjură la nesfârşit. „Un partid n-are dreptul să existe decât atunci când e o energie în viaţa ţării şi nu încă o dezbinare” – scria Nicolae Iorga. E tocmai ceea ce se întâmplă azi: toate partidele, câte au mai rămas (pe jumătate vii) sunt o dezbinare pentru ţară. Atât pot să facă acum: să se dezbine, să dezbine cetăţenii, instituţiile statului şi, în cele din urmă, ţara. Nu sunt mari conducători de partide, ci doar …drumeţi ajunşi mai sus decât merită şi decât e capacitatea lor.

Am avut la puţin timp, după 89, vreo 200 de partide, toate sub umbrela „casei”, adică a FSN. Un singur partid, nu prea băgat în seamă, a fost „prefaţa”, „cuvântul înainte”, dacă vreţi, al faunei politice ce se năştea atunci şi care a zăpăcit lumea. E vorba de partidul liber schimbist al lui Caragiale, refăcut spre neuitare de profesorul şi umoristul Ştefan Cazimir, partid care a dispărut prea devreme…În schimb, liber-schimbismul s-a dezvoltat uriaş la noi.

Ce partide are ţara în acest moment şi care e rolul lor? FSN-ul a lăsat loc, sub umbrela lui protectoare, tuturor partidelor, alături de care sau cu care a luptat mereu pentru putere. Dar FSN s-a transformat în partid. Unii susţin că a fost o greşeală. Alţii, dimpotrivă. Un lucru e cert: PDSR şi apoi PSD a fost totuşi cel mai echilibrat, eficient şi sigur partid vreme de un sfert de veac. Unul de stânga care şi-a păstrat opţiunea până de curând. Pe Ion Iliescu, şeful lui – repet – a avut multe merite, dar unul e incontestabil şi va rămâne în istorie: a ţinut România întreagă, unită, când ţări şi puteri mondiale de lângă noi se făceau oale şi ulcele. Acest partid a dus ţara, cum şi cât a putut, dar a dus-o spre o anume democraţie, spre o economie de piaţă, spre un stat de drept european şi membru NATO. Nu e mai puţin adevărat că a fost mereu lovit şi din afară şi din lăuntrul său. Au reînviat de formă partidele istorice – PNŢ-cd, PNL şi PSD-Cunescu –, care au format un CDR tocmai spre a măcina şi îngrădi, a alunga de la putere PDSR-ul. Să vrei, după o jumătate de veac de nefiinţă, o altă lună de miere e jalnic şi absurd. Din PDSR au rupt o halcă fii lui – Petre Roman şi Traian Băsescu. Ei au însăilat un PD care s-a diluat rapid şi sigur. Alţi membri PDSR şi apoi PSD au lovit din interior, murdar şi continuu, partidul. Câteva nume: Năstase, Mihăilescu-ciocu mic, Cristi Diaconescu, Geoană, Meleşcanu, Măgureanu, Videanu, Blaga, Talpeş şi Vanghelie…şi lista ar putea continua. Dar PSD s-a menţinut cât de cât la suprafaţă, cu înaintări şi regrese. Geaonă a fost cocoţat nejustificat în fruntea lui. Am scris atunci că e un politican gol-lăuntric, o Chiriţă de capitală aleasă de provincie! El a pierdut şi alegerile la preşedinţie din 2009. A urmat la rând Ponta, tânăr, care n-a apucat să fie comunist şi se părea că va deveni un politician de marcă. N-a fost aşa. Ponta s-a înconjurat de inşi fără valoare (Oprea, Dragnea), de profitori, baroni şi traseişti. Şi a pus capac la toate cu teza de doctorat. Ce-i drept, doctoratul de azi seamănă oarecum cu alfabetizarea de odinioară. Având de luptat cu marinarul fără scrupule şi credinţă, Ponta s-a lansat în lupte care l-au tras în jos şi i-au arătat limitele. A numit miniştri care n-ar fi fost buni nici pe vremuri secretari la raioane. PSD se află acum în criză. Unii membri vor scindarea, ruperea lui. De ce nu desfiinţarea lui?! Mă tem să nu devină o dezbinare pentru el şi pentru ţară. Prea plin de baroni şi traseişti, PSD are nevoie de o mână de fier să-l spele de păcate, să-l scape de baroni, să-l aşeze ca partid de stânga.

Ce avem în rest? Din CDR-ul amintit a supravieţuit PNL. Partidul altădată al Brătienilor, cu rol mare în istoria ţării, a ajuns un mic cerşetor, care a primit în ograda sa nişte făcături politice ale lui Manolescu, Meleşcanu, Talpeş sau Măgureanu (şi altele). Nu s-a sfiit apoi să se arunce în braţele PSD şi să facă acea Uniune Social Liberală. Ca mai apoi s-o renege şi s-o scuipe aşa cum procedează „marile caractere politice”. Ba mai mult, ca o culme a perversităţii, s-a aruncat în altă combinaţie cu duşmanul lui de moarte PDL, pe care până şi Traian Băsescu, părintele lui cu probe AND în regulă, nu l-a mai recunoscut şi l-a repudiat cu vameşi cu tot. Acest Băsescu a făcut un permanent şi imens rău politicii noastre. A fost mereu în război cu toate formaţiunile politice, cu toţi politicienii, transformând ţara într-o mahala portuară. Să ne reamintim lupta lui în CDR contra lui Ciorbea şi PNŢ, apoi cea împotriva lui Năstase, Tăriceanu şi Ponta. Traian s-a văzut numai şi numai pe el, ca un mesia păgân coborât de pe vapor să ne distrugă. Nu se să ne mântuiască. Revin la PNL şi mă întreb: e o energie sau o dezbinare în viaţa ţării? Cu Gorghiu – altă Elenă? – în locul Brătienilor, sorţii de izbândă sunt mici, din ce în ce mai mici.

De PDL am vorbit şi e de ajuns. Alte partide minore – PC, UNPR, PMP –, gata să sucombe, sunt resuscitate din când în când gură-la-gură. A rămas UDMR care nu e nimic: nici partid, nici asociaţie, ci doar un ghimpe în inima ţării, mereu gata să intre sau să iasă de la guvernare.

Iată de ce mă întreb ce partide avem, pe mâna cui va ajunge ţara? Cel de Sus ştie! Poate nici el. În această criză a partidelor unii se uită cu duioşie şi o umbră de speranţă spre defuncta Casă Regală. Monarhia ne mai lipseşte! Iar după ea va urma Imperiul Otoman ca tacâmul să fie complet.