O aniversare: Mircea Popa – 75 de ani

În aceste zile, scriitorul Mircea Popa împlineşte 75 de ani, dăruiţi ca o tăinuită jertfă, nu atât sieşi, cât culturii şi Ardealului său, în care s-a născut si a sperat cu bucurie şi durere, într-o lume binecuvântată de lumina cărţilor, creaţiei şi omeniei. Şi şi-a asigurat un loc de hotar între marile spirite ale vremii şi ţinutului său.

Fiu de preot, crescut în iubire şi tradiţia românească, Mircea Popa s-a dedicat acestui crez nu cu emfază, nu pentru a-şi crea o aureolă, nu cu un romantism de circumstanţă, ci, aş spune, cu forţă, profunzime şi încăpăţânare dacică.

Viaţa, din păcate, nu i-a oferit ceea ce el şi-a dorit şi ar fi meritat cu prisosinţă. De aceea s-a retras ca un pustnic la altarul lui de credinţă şi trudă, pe care 1-a slujit ca nimeni altul şi în tăcerea izvoarelor de viaţă ale bibliotecilor. A atacat toate domeniile vieţii literare, cu statornicie şi migală, cu dăruire si pricepere, luminând pagini si personalităţi ce păreau stinse sub trecerea timpului, le-a descoperit noi dimensiuni şi semnificaţii şi le-a redat generos cititorilor şi specialiştilor de toate vârstele. Istoric literar prin vocaţie (amintim monografiile lui Ilarie Chendi, Ioan Molnar Piuaru, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Timotei Cipariu, Eminescu si Transilvania sau Istoria presei româneşti din Ardeal) ca şi ediţii îngrijite (Octavian Goga, G. Bariţ, Lucian Blaga, Emil Isac, Vasile Goldiş, Victor Papilian sau Vintilă Horia), critic şi cercptător născut şi nu făcut, el lasă în urmă o operă vastă şi profundă, care va  înfrunta timpul si indiferenţa unor vecini de drum. A avut timp si răbdare să urmărească şi să scrie fără răgaz şi despre literatura actuală, cu precădere a ardelenilor. Mai târziu a aiuns la o catedră universitară, după ce i-au închis uneori uşile cei ce nu aveau ce căuta înăuntru. A fost un vrednic urmaşi ai marilor ardeleni, care s-a bătut pentru demnitatea şi respectarea culturii neamului. său, a acestui tărâm de suferinţă şi martiriu unde au venit să moară toate imperiile, ca nişte brontozauri inutili ai lumii.

În exilul său intern, voit şi scump plătit, omul de cultură Mircea Popa a deschis mereu o punte tulburătoare cărţilor şi creaţiei către inima cititorilor. El n-a apucat, în graba sârguinţei şi în tributul închinat cuvântului scris, să-si adune zecile de mii de pagini într-o lucrare monumentală. Pe care o merita din plin. E poate şi soarta acelor spirite ce ocolesc echipele, găştile şi haitele literare, ce-şi croiesc drum singuri şi aproape anonimi prin tărâmuri unde se făuresc artificial opere şi scriitori ce se sting aproape înainte de a se naşte. Mircea Popa e dintre acei cărturari, din ce în ce mai ran azi, care au citit, şi ştiu mult mai mult decât au scris. Să-i urăm sănătate la aceste 75 de primăveri, să ne mai poată dărui câteva pagini de adevăr şi lumină.