Mica Austrie şi spargerea Marii Coaliţii. Ce-ar însemna un cancelar de 31 de ani? Dar o coaliţie de guvernare cu extrema dreaptă?

Puncte cheie:

• Austria este astăzi o ţară mică, aflată la propriu şi la figurat în centrul Europei, cu o istorie încărcată de glorie şi decădere, de grandoare, triumf şi suferinţă, cu o cultură germanică strălucită ce i-a adus, prin alăturarea inevitabilă cu Imperiul German, deopotrivă beneficii şi drame, în fine, o ţară care şi-a găsit după 1945, apoi după 1995 (anul aderării la Uniunea Europeană) un drum decent şi onorabil, deşi modest ca influenţă internaţională şi departe de statutul de Mare Putere pe care l-a avut cândva, devenind însă un model de dezvoltare economică şi socială pentru democraţiile continentului şi nu numai;
• „Seismograful Europei”, cum o numea, inspirat, Henry Kissinger, mica ţară montană dintre Germania şi Estul Europei a fost cea care a transmis întotdeauna semnalele premonitorii cele mai sensibile cu privire la marile crize/cutremure ale Europei dar a găzduit şi congresul de pace care a reconfigurat ordinea europeană de după războaiele napoleoniene (1815), ajungând prin splendida ei Capitală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să fie creuzetul (paradoxal) al înfloririi culturale şi ştiinţifice a Europei dar şi al antisemitismului, prăbuşindu-se apoi în Marele Război pe care ea însăşi l-a declanşat spre a-şi grăbi sfârşitul erei imperiale, trecând prin criza şi sărăcia post-război, prin Anschluss-ul naziştilor, pentru a se elibera, mică, prosperă şi pură (Edelweiss) într-o Europă unită, în care multă vreme a fost nevoită să mimeze neutralitatea politică, pentru a menaja sensibilităţile Uniunii Sovietice în Europa Centrală;
• Austria încheie peste câteva zile cea mai dură cea şi mai urâtă campanie electorală din epoca postbelică (după cum apreciază chiar analiştii, comentatorii şi publicul austriac), în care s-au folosit din plin atacurile şi „fake news”, manipulările şi distorsionările, temele agresive, radicale şi mesajele intransigente, inclusiv scandalul legat de cooptarea consultantului israelian Tal Silberstein de către social-democraţi, în fine, o campanie care arată încărcarea negativă şi tensiunea la care a ajuns societatea austriacă, pe fondul marilor incertitudini şi transformări ale Uniunii Europene legate de migraţie, mişcări identitare, populism, naţionalism, declinul valorilor liberale, noile sensibilităţi culturale şi politice ale generaţiei actuale, tentaţia autoritarismului şi protecţionismului;
• Marea Coaliţie social-democraţi plus populari (SPÖ+ÖVP), care a guvernat Austria vreme îndelungată, se pare că se va sparge, popularii urmând să câştige alegerile şi să încerce formarea unui alt tip de coaliţie, nefiind exclusă, în funcţie de jocul procentajelor, asocierea cu partidul considerat de extremă-dreapta şi radical anti-imigraţie (FPÖ), despre care reţinem că a fost la un pas de a câştiga acum câteva luni alegerile prezidenţiale;
• Ministrul de Externe şi candidatul popularilor, Sebastian Kurz (31 de ani), are şanse reale de a deveni cancelarul Austriei, învingându-l pe propriul său şef de guvern, social-democratul Christian Kern;
• Faptul că un politician de 31 de ani ar putea ajunge cancelarul Austriei este şi bine şi îngrijorător în acelaşi timp. Este bine pentru că anunţă venirea spectaculoasă la putere a noii generaţii, este riscant pentru că un lider atât de tânăr şi de carismatic va avea inevitabil tentaţia să joace oportunist şi să se plieze pe curentele care par acum în creştere, acceptând diverse compromisuri ideologice şi politice cu susţinătorii săi din Parlament, pentru a-şi prelungi cariera în vârful sistemului.

*

Duminică, 15 octombrie, Austria votează din nou. După ce, la alegerile prezidenţiale recente, „Edelweiss” a fost la câteva procente de un şef al statului provenind dintr-un partid extremist, fiind vorba de un politician care a umblat cu pistolul la cingătoare în campanie, iată că alegerile parlamentare ar putea restructura sistemul de partide al ţării şi implicit formula de guvernare.

Din fericire, avem indicii credibile că nu vor câştiga extremiştii de la aşa-zisul Partid al Libertăţii (FPÖ), care se vor opri undeva în jur de 25%, poate chiar mai puţin, oricum în luptă strânsă cu Partidul Social-Democrat pentru locul al doilea. Rămaşi pe poziţia a treia şi după contre foarte dure cu popularii în campania electorală, social-democraţii ar putea decide, ca şi în Germania, că e mai bine să treacă în opoziţie, pentru a se reface politic.

Sprijinit pe un scor probabil de 30-32% obţinut de Partidul Popular (conservator), tânărul Sebastian Kurz, actualmente ministrul de Externe al cabinetului condus chiar de contracandidatul său Kern, ar putea deveni, la numai 31 de ani, cancelarul Austriei. Verzii ar veni probabil pe locul al patrulea, cu circa 5%, şi ei la concurenţă, la rândul lor, cu alte două partide mici.

Acestea fiind tendinţele, cu plusul sau minusul de 2-3 procente date de mobilizarea diferită la vot a partidelor, se pare că, dacă nu se va reface Marea Coaliţie, cooptarea extremiştilor de la Partidului Libertăţii la guvernare devine inevitabilă. În istoria recentă a Austriei, participarea extremiştilor la guvernare nu ar fi însă chiar o noutate. În 2000 de exemplu, cooptarea aceluiaşi partid FPÖ la guvernare, pe vremea fostului lider Jörg Haider, a dus la adoptarea de sancţiuni ale Uniunii Europene împotriva Austriei. Acum, dacă s-ar reedita scenariul, ceva mă face să cred că nimeni nu va mai vorbi de niciun fel de sancţiuni. Europa s-a schimbat şi continuă să se schimbe. Ceea ce părea inimaginabil şi inacceptabil acum 15-20 de ani începe să pară acum normal.

Sebastian Kurz şi-a câştigat notorietatea şi simpatia în rândul alegătorilor de dreapta ca ministru de Externe, când s-a afirmat cu măsurile dure şi tonul său ferm anti-imigraţie (opus vocii liberale a „surorii” mai mari de la Berlin), prin reintroducerea controlului la frontiere şi chiar militarizarea frontierei cu Italia, prin contribuţia politică la închiderea „rutei balcanice” şi prin replicile dure la adresa Turciei, căreia i-a retezat –alături de alţi câţiva premieri- orice perspectivă de continuare a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce l-a făcut pe Erdoğan să includă Austria, la fel ca Olanda, în categoria ţărilor cu „guverne fasciste”, ceea ce evident este o inepţie, dar una care nu i-a făcut deloc rău pe plan intern lui Sebastian Kurz, „artizanul măsurilor fasciste” de care s-a plâns Ankara.

Din punct de vedere tactic şi electoral, putem spune că a procedat bine, fiindcă altfel duminică am fi văzut extrema dreaptă pe primul loc. Împrumutând în campania electorală o parte din elementele discursive ale extremei drepte, exact ca premierul Mark Rutte în Olanda (care a făcut diferenţa, pe final, prin măsurile dure împotriva Turciei), Sebastian Kurz va câştiga cel mai probabil alegerile şi va obţine nominalizarea de cancelar din partea preşedintelui Van der Bellen.

Un şef de guvern la 31 de ani, cu o prezenţă fizică şi stilistică încântătoare ce-i drept, este totodată o excelentă oportunitate pentru noua generaţie politică europeană de a arăta ce poate. În timp ce Merkel îşi începe inevitabil drumul spre ieşirea din scenă, interpretând la 63 de ani actul al patrulea şi ultimul al rolului ei de cancelar, Kurz intră în politica mare a Europei cu toate speranţele, entuziasmul şi capcanele vârstei. Nu va fi uşor. Să vedem de ce.

În primul rând, un partener de guvernare de extremă-dreapta îl va „toca” mărunt timp patru ani, psihic şi politic. Cancelarul va trebui să facă faţă pretenţiilor insistente ale unui asemenea aliat (dacă va fi cazul), crizelor de identitate şi sensibilităţilor naţionaliste ale acestora, dar şi să menţină coaliţia, pentru a împiedica o cădere prematură a guvernului. La 31 de ani, există riscul de a lua decizii emoţionale, pripite, şi de a cădea în capcana manipulării dinspre un anturaj mai experimentat, care s-ar putea folosi de imaginea publică perfectă a noului lider pentru a-şi introduce pe agendă propriile interese.

În al doilea rând, va trebui să-şi găsească o linie politică proprie. Va rămâne proeuropean? Va rivaliza cu starul absolut al Uniunii Europene, preşedintele francez Macron? Va vira spre naţionalism şi eurofobie, ca Viktor Orbán? Va avea înţelepciunea şi maturitatea olandezului Mark Rutte, care este când liberal, când conservator, după cum îi dictează interesele politice? Va avea longevitatea Angelei Merkel, navigând cu moderaţie printre aisbergurile politicii europene? Căci cu Tudose al nostru nu cred că va dori să semene…

În al treilea rând, va trebui să plaseze undeva Austria în procesul reformei Uniunii Europene. Dacă o duce în nucleul franco-german, pierde susţinerea partidului naţionalist de extremă-dreapta şi poate chiar majoritatea parlamentară. Dacă o duce la periferie, cu tot felul de clauze opt-out de tip britanic, riscă pierderea electoratului liberal de centru şi deteriorarea statutului Austriei la masa decizională de la Bruxelles, situaţie care s-ar putea întoarce ca un bumerang peste câţiva ani.

Austria încheie şi ea, ca şi Franţa, un ciclu politic lung, de peste o jumătate de secol, bazat pe bipolarismul moderat centru-dreapta vs. centru-stânga. Aşa cum am mai spus, intrarea extremismului în Parlamentele europene, în 2017 (Franţa, Germania, Olanda), schimbă substanţial axa ideologică tradiţională, încheind vechiul clivaj între social-democraţi şi populari şi împingând spre o polarizare (radicalizare) ideologică accentuată, în care eşti aproape obligat să fii fie de centru (liberal), fie extremist (radical), cu toate inconvenientele şi riscurile unei asemenea diviziuni, care duce Uniunea Europeană şi democraţiile liberale pe buza prăpastiei şi în care jocul devine de tipul „totul sau nimic”.