Majoritatea pro-europeană de la Chişinău, în pericol. E nevoie de o emoţie puternică, pe finalul campaniei. Ce poate face România, înainte şi după?

Prinşi cu ale noastre, am cam pierdut din vedere apropierea alegerilor de peste Prut. Ne îndreptăm acum grăbiţi atenţia spre ei, cu interes şi cu legitime speranţe, în ideea prelungirii victoriei uriaşe din România, dar lucrurile nu arată acolo, să recunoaştem, entuziasmant.

Mă tem că bătălia crucială cu forţele stângii (pro-ruse, anti-occidentale şi rezistente la reforme esenţiale) a fost tratată superficial. Clişeele şi banalităţile pro-europene, desfiinţarea vizelor şi ratificarea Acordului de Asociere (un document încă abstract, pentru mulţi moldoveni) nu sunt suficiente. În schimb, agenda economico-socială, temerile de instabilitate, perspectiva locurilor de muncă şi dependenţele economice ale Moldovei pe termen scurt vor avea un cuvânt greu de spus. Din multe puncte de vedere, chiar dacă nu ne place constatarea, societatea moldovenească este totuşi diferită de cea din România iar resursele de europenitate de peste Prut, fie ele politice, culturale, social-educaţionale sau economice, sunt categoric mai mici.

Pe 30 noiembrie, Republica Moldova îşi alege noul parlament, din a cărui majoritate va rezulta, chinuit ca de obicei, noul lor guvern. Semnalele sunt contradictorii şi par să anunţe surprize sau cel puţin dificultăţi politice postelectorale. Nu neapărat printr-un cutremur la urne favorabil comuniştilor, cât mai degrabă prin lipsa de entuziasm şi de mobilizare a pro-europenilor şi prin posibilitatea ca, la momentul numărării mandatelor, bilanţul pro-Vest să nu fie impresionant, ci unul la limită sau chiar deficitar (sub 51), care să reclame compromisul negocierii cu un partid de stânga sau cu rusofonii. S-a mai întâmplat. Aş vrea, desigur, să nu am dreptate.

Cauzele acestui impas sunt multiple. Să le luăm pe rând. În primul rând, fragmentarea excesivă a sistemului de partide, imaturitatea şi ineficienţa lui. 23 de partide înscrise în cursă (şi 3 independenţi) sunt cam mult, pentru un stat atât de mic. Spectrul politic local aduce oarecum cu politica României anilor 1992-2000. E momentul ca liderii politici de la Chişinău să înceapă să se gândească serios la fuziuni, trecând peste dorinţa fiecăruia de a fi şef, un simptom de altfel caracteristic infantilităţii democratice a regiunii noastre. Ştiu, e uşor de zis dar greu de făcut. La noi, PNL şi PDL au reuşit totuşi să treacă peste orgolii, au fuzionat şi s-au impus. Pe de altă parte, nu e normal să ai un partid câştigător al alegerilor cu un scor de 20-21% (PCRM), cum arată sondajele recente, şi acela evident exclus din start din coaliţia de guvernământ. Media europeană a învingătorilor este undeva între 30-35%. Dacă un partid de 15-18% are pretenţia să dea premierul, guvernul acestuia (presupunând că se poate face) nu poate fi decât unul slab şi vulnerabil la şantaje politice, înclinat spre compromisuri greu de digerat. Desigur, procentele sunt aproximative şi pot varia în funcţie de mobilizarea din ziua votului, dar imaginea de ansamblu nu se mai poate schimba.

Doi. Succesele europene ale Chişinăului (multe produse prin fericit ricoşeu din criza ucraineană) nu vor avea o greutate electorală pe măsura aşteptărilor guvernanţilor. Trebuia muncit mai mult şi mai bine în campanie. Simpla fluturare a steagului albastru cu stele galbene nu umple sacul cu voturi. Contează, dar prea puţin într-o societate care nu a ajuns încă (nu avea când şi cum, nu e o critică) la nivelul de modernitate culturală necesară unei bătălii epice a direcţiilor strategice, a marilor opţiuni principiale. Bătălia e încă una a blidului, aşa cum a fost şi la noi de atâtea ori în deceniile trecute.

Trei. Premierul Leancă a fost total neinspirat susţinându-l pe Victor Ponta în alegerile din România. Practic a arătat, în avans, că nu este urmat de românii cu dublă cetăţenie, scorul Iohannis-Ponta fiind zdrobitor şi în Republica Moldova. Prin acest gest oportunist (evident, a fost sigur că Ponta va câştiga), a mai pierdut cu siguranţă câteva procente preţioase la el acasă dar şi aici, printre moldovenii din România.

Patru. Apariţia unor personaje politice dubioase dar în creştere de popularitate, de genul Dodon-Usatâi, respectiv PSRM şi „Patria”, pe linia moldovenismului socialist, care camuflează destul de bine, se pare, strategia şi uniformele „omuleţilor verzi” transferaţi din Crimeea în Republica Moldova, va mai strânge, la rândul ei, ceva mandate pentru zestrea anti-occidentală şi anti-românească de peste Prut.

Dincoace, de partea argumentelor pozitive, încurajatoare, nu avem prea multe, dar totuşi putem conta pe ele. Micile succese europene ale Chişinăului, deşi mult sub nivelul de impact preconizat de PLDM şi PDM, îşi au rolul lor, procentele lor. Victoria lui Klaus Iohannis poate insufla, pe finalul campaniei, o anumită mobilizare a votanţilor pro-europeni. Preşedintele Timofti, la rândul său, care a crescut mult în ultima perioadă ca imagine a seriozităţii şi credibilităţii, este o garanţie că la Chişinău nu va fi desemnat un premier pro-Rusia, şi că se va „discuta” până se ajunge la instalarea unui guvern de continuitate a direcţiei pro-Vest.

România poate ajuta mult, dincolo de lozinci, Republica Moldova să ţină cârma dreaptă. Unele lucruri pot fi spuse, dar cele mai multe trebuie făcute şi punct. Nu întâmplător, în prima convorbire telefonică avută cu Preşedintele ales Klaus Iohannis, după victoria din 16 noiembrie, cancelarul Angela Merkel a precizat cât de importantă poate fi România pentru menţinerea Republicii Moldova pe orbita Uniunii Europene. Pe 30 noiembrie, dar mai ales după 30 noiembrie, „lucrul bine făcut” se va simţi şi peste Prut. Căci acolo vin vremuri grele, pline de provocări.