Mai pot fi salvate Proiectul European şi alianţa cu Statele Unite de poluarea mediatică antioccidentală a Rusiei?

Îmi propusesem să scriu acest articol prin toamna lui 2012, la revenirea în ţară după mai mulţi ani, dar temele punctuale şi fierbinţi ale agendei internaţionale s-au succedat cu repeziciune şi nu au lăsat loc reflecţiilor de ansamblu. Simţeam vag că se petrece ceva în legătură cu încrederea oamenilor în Uniunea Europeană şi în NATO, în alianţa esenţială cu Statele Unite, în percepţia asupra Occidentului şi direcţiei strategice de urmat, chiar dacă nu se crease o masă critică în sens opus. Acum, când guvernul de la Berlin cere explicit serviciilor secrete să declanşeze o investigaţie cu privire la propaganda Rusiei în Germania, lucrurile încep să se lege iar scenariul, din nefericire, prinde contur.

Într-un fel, poate e mai bine că nu am scris atunci pe această temă, fiindcă ar fi arătat altfel, probabil mai estompat, mai dubitativ, cu aerul ezitant al unor bănuieli lipsite de dovezi, de certitudini. Anii care au trecut nu au făcut însă decât să acutizeze simptomele marii schimbări de cultură politică declanşate prin manipulare mediatică în multe din societăţile europene, să îmi confirme observaţia de atunci şi să îmi întărească tot mai mult sentimentul unei tendinţe grave de alienare faţă de setul de valori, principii şi interese care au triumfat la sfârşitul Războiului Rece (evident, cele ale democraţiilor liberale occidentale), cu alte cuvinte faţă de paradigma în care ştiam că s-a format intelectual, profesional, academic şi politic generaţia noastră, în anii ‘90.

Acum nu mai e doar o senzaţie vagă, ca în urmă cu câţiva ani, ci un sentiment clar, puternic, durerors, îngrijorător. Ce este inedit în acest uriaş atac antioccidental şi antiliberal este că vine cu precădere de pe poziţiile dreptei conservatoare, nu ale stângii postcomuniste, care frâna acum 20-25 de ani reformele în Centrul şi Estul Europei şi care a devenit astăzi nerelevantă în spaţiul public. Cine concepe acum manipularea antioccidentală a opiniei publice a înţeles că nu mai poate miza pe discursul stângii muncitoreşti, sindicaliste, ci pe agresivitatea „proaspătă” a naţionalismului reinventat în forme de exprimare moderne, a creştinismului fundamentalist (bineînţeles că există şi aşa ceva), pe argumentaţia pretins pragmatică a democraţiei „iliberale” (cum o numeşte Viktor Orbán), a „specificului şi tradiţiilor naţionale preliberale” idealizate de dreapta poloneză venită anul trecut la putere etc. Dintr-o dată a devenit cool să fii antiliberal, antieuropean, antioccidental. Centrul politic liberal, moderaţia şi raţiunea care au întemeiat dintotdeauna ordinea occidentală, triumfătoare şi în al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece, încep să piardă treptat teren în faţa platformelor revizioniste, a tentaţiilor populiste de esenţă antiliberală şi antioccidentală. Bătălia mediatică e crâncenă, terenul fiind vulnerabilizat de crizele succesive ale Uniunii Europene sau ale statelor membre, de şubrezirea relaţiei transatlantice, de aparenta dispariţie a pericolului unui război devastator cu Rusia, care a ţinut Occidentul unit până la începutul anilor ‘90.

La întoarcerea după o perioadă mai îndelungată petrecută în Canada, am descoperit în România şi în ţările din regiunea postcomunistă a continentului o atmosferă politică, intelectuală şi mai ales mediatică schimbată (cel puţin în relaţia cu ideea de Occident, dar şi pe alte paliere valorice), îmbâcsită de mesaje otrăvite şi ipocrite, de un populism feroce, suspect de atent şlefuit, multe din acestea evident şi voit false, înfăţişând pentru publicul credul şi ignorant, de regulă semidoct sau sfertodoct, realităţi distorsionate ale lumii şi intereselor occidentale, care ar atenta la „puritatea” ţărişoarelor şi popoarelor Estului. Acestui public nu îi place de regulă să îi pui oglinda în faţă, să vadă că marii propagatori ai tezelor antioccidentale sunt tocmai marii corupţi ai societăţii, cei care vor să acopere, de fapt, sub masca grijii patetice pentru viitorul naţiunii, pentru tradiţiile creştine, pentru familie etc. propria agendă personală, disturbată de atacul justiţiei, al principiilor statului de drept, al obligaţiei de respectare a normelor şi procedurilor în tot ceea ce se face, într-un cuvânt oameni pe care îi deranjează atacul asupra „baronatelor” care domină încă viaţa societăţii şi instituţiilor noastre calate pe modelul culturii informale, care de cele mai multe ori bate legea. Nu cei complet ignoranţi şi dezinteresaţi, şi nici cei cu adevărat informaţi şi cunoscători ai temelor aflate în discuţie, ci semidocţii sunt marea problemă a ceea ce numim în prezent „opinia publică”. Fireşte, ei sunt şi cei mai mulţi, din motive obiective. Aceasta este categoria de public cea mai periculoasă, practic a celor care nu citesc (cărţi) şi nici nu consultă surse externe credibile, în limbi străine (chiar şi acelea foarte diferite ca nivel al credibilităţii), oameni care nu ştiu nimic serios sau în profunzime despre fondul problemei (îi oboseşte şi îi enervează dacă cineva vrea să le explice, aşezat, cu trimiteri bibliografice, cum stau în realitate lucrurile, pornind de la legislaţie, analize fundamentate, rapoarte ale unor organizaţii internaţionale bazate pe expertiză ştiinţifică etc.) dar cred că ştiu totul, a celor care se limitează la o spoială de informaţie obţinută seara de la o singură televiziune, fiind înclinaţi spre abordări simpliste, radicale şi colerice. Nu am nimic cu aceşti oameni în sine, e firesc că nu au toţi timpul necesar, posibilităţile educaţionale şi informaţionale ori profesii de natură a favoriza cunoaşterea politică, instituţională sau juridică aprofundată, dar nici nu putem observa că aceştia sunt astăzi ţinta cea mai căutată şi accesibilă a manipulării antioccidentale. Oameni care ştiu foarte puţin dar care au pretenţia că ştiu totul şi, neavând la îndemână cunoaşterea argumentată care întotdeauna conduce la nuanţe şi adevăruri intermediare, se radicalizează în încercarea lor de a deveni cât mai convingători în raport cu semenii. Pe de altă parte, trebuie să reţinem din istorie că lumea se plictiseşte de orice tip de discurs (din păcate, se pare că Europa s-a plictisit de atâta bine) şi, după un timp mai lung sau mai scurt, apare tentaţia ideilor noi, a schimbării, a contestării ordinii existente. Pentru cei care ştiu ceva, dar ştiu puţin, e întotdeauna mai interesant şi mai tentant să îmbrăţişeze ideile contestatare, sceptice, radicale, care circulă cu aerul de semi-zvon şi care pun la îndoială discursul oficial. Toate societăţile occidentale suferă în prezent, în grad variabil, de acest tip de opţiune anti-establishment, în care s-a dovedit că Rusia a investit substanţial în ultimii ani, pentru a zdruncina edificiul de încredere al societăţilor occidentale în sistemul lor de guvernare, încredere care a reprezentat principalul atuu al Vestului în competiţia pierdută de Moscova, în timpul Războiului Rece.

Dincolo de ceea ce se întâmplă în dezbaterea internă din aceste societăţi cuprinse de confuzie valorică şi ideologică, la noi şi în alte părţi, ceea ce îmi reţine atenţia este că poluarea mediatică antioccidentală începe să aibă efect şi în politica externă, nu numai în cea internă, reflectându-se în deteriorarea atmosferei politice din Europa, în ascensiunea partidelor radicale şi liderilor eurosceptici, în decredibilizarea Proiectului European şi a Alianţei fundamentale cu Statele Unite. Nu spun că pentru toate aceste lucruri ar trebui culpabilizată doar propaganda Moscovei, căci ar fi, cred, o exagerare şi la urma urmei o recunoaştere a slăbiciunii propriului sistem de informare corectă a cetăţenilor din ţările Clubului european. Dacă Rusia ar fi putut face singură atât de mult rău sentimentului proeuropean şi încrederii oamenilor în instituţiile şi aranjamentele ordinii occidentale, ar fi de invidiat capacitatea ei de război informaţional şi ar fi în acelaşi timp teribil de grav pentru eficienţa şi integritatea presei noastre sau a mecanismelor legitime de contracarare pe care ar trebui să le aibă orice stat.

Decredibilizarea Uniunii Europene implică într-o anumită măsură şi acumularea efectelor crizelor succesive, a vulnerabilităţilor structurale şi a corupţiei presei locale. Nu o fi numai Rusia de vină pentru declinul paradigmei Uniunii Europene şi a Occidentului în percepţia atât de multor cetăţeni de rând (îi excludem din această categorie pe propagandiştii profesionişti şi pe cei direct interesaţi), dar rolul Moscovei în acest proces este deja dincolo de orice dubii. Este foarte bine că Germania abordează tranşant tema, căci la noi, aşa cum s-a văzut recent, cine îşi permite să deschidă subiectul, în spiritul unei lucidităţi critice şi a unei bune ancorări în mediile academice şi politice occidentale, se trezeşte împroşcat cu invective de „patrioţii” de serviciu de pe bloguri obscure sau de telespectatorii indignaţi.

De aceeaşi „schizofrenie” discursivă şi dilemă de percepţie va suferi în anii următori şi ceea ce numim generic Strada. Adică societatea civilă în marş, partea activă, militantă a societăţii civile, cel puţin în teorie. Căci şi aparatul de propagandă, de oriunde ar fi el, a observat ceea ce vedem cu toţii, că ieşirea oamenilor în stradă impresionează, are efect. De aici ideea imbatabilă de a amesteca opţiunile şi interesele, temele care preocupă cu adevărat de cele create artificial în laboratoare de manipulare, ca să producă neîncredere, confuzie şi derută. Odată ce amestecul „societăţii civile” s-a făcut, e practic imposibil să mai separi grâul de neghină fără să fi întrebat pe ton arţăgos cu ce drept îi consideri pe unii îndreptăţiţi să se exprime şi pe alţii nu. N-ai ce răspunde la o asemenea întrebare. Ce, manipulaţii n-au voie să iasă în stradă, ei nu pot fi o voce a societăţii? Cu atât mai mult cu cât, evident, nu sunt toţi pe state de plată, printre demonstranţi aflându-se de regulă şi numeroşi oameni de bună credinţă dar incredibil de naivi, păcăliţi de aparenţa obiectivelor nobile şi generoase ale campaniilor care îi scot în stradă. Poate e doar o temere personală, dar cred că Strada va deveni curând, alături de media convenţionale şi neconvenţionale, un instrument de luptă extrem de controversat ca legitimitate şi corectitudine, înger şi demon în acelaşi timp.

Revenind la întrebarea din titlu, e deja banală observaţia că Proiectul European (în sens clasic, al integrării politicilor şi resurselor statelor Uniunii) precum şi alianţa cu Statele Unite (în sens hard, al prezenţei militare americane pe continent) sunt puse în discuţie de diferite platforme cu discurs antioccidental, alimentate de Rusia. De acest lucru nu se mai îndoieşte, sper, nimeni, niciun cititor care urmăreşte cât de cât multiple surse de informare. Ceea ce nu ştim, este însă cât de departe va merge această eroziune. Odată pornită, o tendinţă de schimbare a opţiunilor şi valorilor culturii politice este în general greu de oprit, la nivelul unei generaţii. Riscul nu e la cei din generaţia mea, ci la cei care vin din urmă, la generaţia lipsită de dimensiunea istorică a culturii politice, la cei care nu au termen de comparaţie. Una e să dezbaţi şi să critici anumite politici şi decizii, în interiorul lumii tale, şi alta e să vrei să distrugi sistemul din care faci parte, pentru a face jocul adversarilor. Din acest motiv, poluarea mediatică antioccidentală, care nu îşi propune altceva decât slăbirea şi apoi dezintegrarea structurilor de rezistenţă strategică ale lumii apusene (aşa cum am cunoscut-o până în prezent şi la care am aspirat să accedem decenii la rând), ar trebui contracarată până nu e prea târziu, adică înainte de a începe să fie internalizată la nivelul generaţiei tinere, care intră acum în procesul firesc de „socializare politică”, urmând să crească şi să promoveze mai târziu ideile pe care le consumă, conştient sau nu, în aceşti ani.