Libertate, luciditate, precaritate

În mod obișnuit, ideea de libertate a presei, cel puțin la noi în Est, este percepută ca fiind legată de cenzura interesată a patronatului, a șefilor și de influența politică din anturajul acestora. În unele cazuri așa și este. Și nu numai la noi în România, dar și în țările vecine. Presa depinde de „orientarea” celor care dau banii, se adaptează contextului politic, practică cenzura și manipularea. Uneori în mod grosolan. Puterea politică și cea economică au descoperit repede cât de utilă le poate fi presa pentru a controla opțiunile politice și de consum ale populației. Dar acest obstacol major în calea libertății presei este cel mai vizibil. Sub el se află multe detalii care o sapă, înainte de a ajunge, sărmana, în raiul libertății.

Complet neglijat dar foarte important pentru exercitarea corectă și eficientă a meseriei este accesul la informație. Nici nu bănuiți cât de greu ajungi în România la informația dorită, corectă. Imaginati-vă doar că sunt induși în eroare miniștri. Oficiali ai statului. Cu atât mai ușor jurnaliștii, care nu dispun de pârghii de presiune. Și atunci când ți se livrează, servirea unei minciuni în loc de adevăr este dublată de răspunsuri irelevante.

De foate multe ori, la cereri concrete adresate instituțiilor publice primești răspunsuri inutilizabile. Funcționarii publici au învățat că un răspuns – chiar și în dodii – este un răspuns, acoperă cerința legii și îi absolvă de responsabilitate. Nu de puține ori am primit răspunsuri sub forma unor linkuri spre pagini care nu conțineau informația cerută. Dar acopereau în definiție problematica. Și asftel s-au protejat. Tu, jurnalist, nu poți să te folosești de informațiile sumare, dar nici nu poți să dai în judecată instituția: ți-a răspuns!

Încercarea de a pătrunde în sistem pe căi legale, transparente de cele mai multe ori este aproape imposibilă. Te izbești de reavoință, de complicități și de haos. Haosul fiind ceva firesc într-un stat copleșit de incompetență, nici măcar nu-l putem bănui parte a unei startegii de camuflare.

Jurnaliștilor le rămân la îndemână instrumente alternative. De obicei surse din interiorul sistemului, supărate pe sistem, pe punctul de a fi ejectate, căzute în dizgrație sau speriate că pot ajunge să plătească în justiție alături de cei pe care îi denunță. Pe principiul „Atacul este cea mai bună apărare”. Veți spune că asemenea surse nu sunt credibile. Când informațiile lor sunt susținute de dovezi materiale, da. Sunt credibile. Apoi, odată ce ai un fir spre adevăr, poți merge spre el. Sursele de acest tip, așa cum s-a văzut în istoria presei, trebuie verificate, dar pot fi folositoare în anchetele de presă. În România, cele mai multe dezvăluiri de presă au venit pe acest tip de filieră. În confruntarea lor, triburile din sistem mai scapă câte o „victimă” în ghearele presei. Dar acesta este un noroc accidental, nu un exercițiu curent de funcționare a presei. Lupta colegilor mei din presă de a ajunge la adevăr este una nedrept de grea. Misiunea lor este aproape imposibilă. Și cu toate astea, lipsiți de transparența pe care ar trebui să o asigure statul, de surse și de resurse, presa românească tot a reușit ceva. A dat jos miniștri, a determinat demiteri din funcții, a creat cutremure în politică. Dependentă, săracă, solitară, dar cu atât mai impresionante îi sunt reușitele.

Într-o  fotografie mai largă, presa noastră pare provincială și astăzi, dar ea este parte din societatea la fel de provincială. Urmăresc revista presei la televiziunea franceză. În primul rând, este de remarcat că ei mai au astfel de emisiuni, la fel ca majoritatea televiziunilor occidentale, apoi că au subiecte și publicații care să dea conținut emisiunii. Au anvergură. Teme majore, subiecte și reporteri în întreaga lume. Un nivel intimidant, dacă îl conștientizezi. Își fac și ei probleme, sunt îngrijorați de amploarea infodemiei, de evoluția rețelelor de socializare, de gustul consumatorului contemporan. Dar, față de precaritatea stării noastre, acestea sunt la un alt nivel.

Dacă în secolul 19 literatura și filosofia creau mentalități și ideologii, în secolul 20 presa, televiziunile au făcut acest lucru, iar în secolul 21, comunicarea digitală, rețelele sociale sunt gata să modeleze mințile oamenilor. E și aceasta o provocare la care presa trebuie să răspundă, chiar dacă ea încă își mai târăște saboții de lemn.