Let it be! Brexitul şi lecţia suficienţei politice, la Londra şi la Bruxelles

Nu mai e nimic de făcut, decât să se numere voturile. Toate argumentele şi contra-argumentele Brexitului sunt acum pe masă. Ce era de spus, s-a spus, şi ce era de făcut, s-a făcut (chiar prea mult, dacă luăm în considerare şi asasinarea deputatei laburiste pro-europene Jo Cox de către un neonazist). Referendumul poate să înceapă iar marele popor britanic să-şi spună cuvântul, oricare ar fi acesta. Brexitul a ajuns la momentul adevărului. Let it be!

Ce va fi cu Regatul Unit (ca stat membru) vom vedea joi seara, dar Uniunea Europeană nu se va desfiinţa. Cel puţin nu acum, şi nu din cauza britanicilor, oricât de mare ar fi şocul pe moment. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, singura putere esenţială, fără de care Uniunea este de neconceput, rămâne Germania. Chiar şi cu o Franţă fondatoare luând la un moment dat, să presupunem, drumul neogaullismului şi reinventând „politica scaunului gol” din anii ‘60, Uniunea şi Zona Euro tot ar continua să funcţioneze. Cât timp îşi păstrează opţiunea majoritar pro-europeană (ce-i drept, nu ştim cât), Germania va putea oricând coagula în jurul acestei idei, sub o formă sau alta, un număr suficient de ţări dispuse să-şi integreze economiile şi politicile sub steagul Bruxelles-ului. Simplu spus, Europa unită a mai funcţionat şi ar putea funcţiona din nou fără Albion. Indiferent de rezultatul votului, nu va fi „sfârşitul lumii”, nici pentru Europa, nici pentru Regat, aşa cum s-au grăbit multe voci să prezică.

Marea Britanie a fost din nou în centrul scenei politice mondiale, aşa cum a mai fost în anii trecuţi cu evenimente pline de glamour precum nunta regală, Jubileul de Diamant etc. Londra ştie mai bine ca orice altă capitală a Europei să fie „vedetă”, să capteze interesul opiniei publice din întreaga lume, să pară cea mai importantă. Dacă nu va ieşi din Uniune, deci dacă nu va suporta în final consecinţele acestui gest riscant, aproape că putem concluziona că a fost o extraordinară campanie de imagine a Regatului Unit la nivel european şi global, o campanie care a augmentat, poate chiar peste nivelul real, importanţa strategică, politică şi economică a insulei pentru viitorul Proiectului European. Dacă opţiunea de ieşire va fi însă câştigătoare, avem o cu totul altă discuţie în privinţa costurilor. În această a doua situaţie, vor fi pierderi economice şi politice de ambele părţi, dar categoric preţul plătit de Marea Britanie ar fi mult mai mare decât cel resimţit de Uniunea Europeană.

Les jeux sont faits, rien ne va plus, cum ar spune amicii francezi de peste Canal, cu privire la jocul politic riscant, „de ruletă”, al premierului David Cameron, care a convocat referendumul de ieşire, pronunţându-se însă pentru rămânere. Cu toate largile implicaţii europene şi mondiale, aş spune că Brexitul a fost în primul rând o manevră de politică internă britanică (foarte inteligentă sau foarte neinspirată, vom vedea curând), având puţin de a face propriu-zis cu Bruxelles-ul, o manevră menită mai degrabă să tranşeze o dispută între două facţiuni rivale ale Partidului Conservator. Cameron a dansat de fapt „pe sârma” întinsă de ultraconservatorii din partidul său şi de aventurierii de la UKIP, sperând că nuanţa moderată pe care a ales să o poarte, între pro-europenii idealişti şi anti-europenii radicali, îl va ajuta să le dea tuturor o lovitură de maestru, să negocieze câteva clauze speciale în plus pentru Regat şi să supravieţuiască la putere, ca un erou naţional. Dacă, dimpotrivă, facţiunea pro-Brexit va câştiga, atunci presiunea pentru demisia lui Cameron va fi imensă (deşi acesta a declarat că oricum nu se gândeşte să demisioneze, lucru greu de crezut în caz de înfrângere) iar porţile spre putere i se vor deschide fostului primar al Londrei, Boris Johnson.

Cele două tabere care s-au înfruntat în ultimele luni, pro şi contra Brexitului, au încheiat astăzi una dintre cele mai intense şi mai dramatice dezbateri din istoria Uniunii Europene. Dacă nu ar fi avut parte, pe final, de oribilul atentat, campania ar fi fost în sine un câştig pentru maturitatea reflecţiilor europene în secolul XXI. Autentică, bine fundamentată, foarte amplă ca anvergură socială (oricum nu a fost doar o discuţie a unor elite restrânse, ca în trecut, departe de interesul societăţii) dezbaterea a fost un lucru bun, în principiu, pentru Marea Britanie şi pentru Europa, cu multiple efecte clarificatoare la nivelul generaţiei actuale, de o parte şi de cealaltă a Canalului Mânecii. Le arată şi britanicilor, şi eurocraţilor de la Bruxelles, că lumea s-a schimbat iar sistemele politice (prefer acest termen în locul celui de clasă politică) trebuie „să livreze” mai mult şi mai bine, dincolo de discursurile pline de clişee şi platitudini, care conving tot mai puţin. Brexitul, indiferent de rezultatul său, va da naştere unei noi generaţii politice în Europa şi va transforma sistemele politice naţionale şi al Uniunii Europene, în acord cu noile interese şi nevoi ale cetăţenilor, altele decât cele din Războiul Rece. Noi platforme de discurs, noi partide, noi lideri, noi teme se vor profila în anii care vin.

Cetăţenii britanici aleg aşadar dacă vor să rămână în Uniunea Europeană sau să părăsească organizaţia la care au aderat în 1973, în plină criză, economia Regatului Unit reuşind câţiva ani mai târziu, sub bagheta lui Margaret Thatcher dar beneficiind din plin de avantajele Pieţei Comune, să se revigoreze spectaculos şi pentru o lungă perioadă de timp. Oportunismul politic al britanicilor în relaţiile internaţionale este demult o virtute (?) intrată în patrimoniul instrumentarului de acţiune şi urmărire a intereselor proprii. „Noi nu avem nici aliaţi eterni, nici inamici permanenţi. Numai interesele noastre sunt eterne şi perpetue, şi este datoria noastră să le urmăm”, spunea în 1848, de la tribuna Parlamentului, premierul de atunci al Imperiului, Viscount Palmerston, într-o replică devenită chintesenţa politicii externe a Londrei, de-a lungul secolelor.

Acum, când lucrurile par să nu mai meargă în Uniune ca acum 20-25 de ani, să zicem, când vizibilitatea publică a costurilor sociale, economice şi politice ale apartenenţei la UE este mai mare decât vizibilitatea beneficiilor (cu care oricum lumea s-a obişnuit şi pe care le consideră normale), aproximativ jumătate din britanici s-au lăsat convinşi de politicienii eurofobi că ar fi mai bine să nu mai facă parte din club. Cele câteva procente care fac diferenţa între IN şi OUT nu schimbă ideea de ansamblu că societatea britanică s-a împărţit în două opţiuni relativ egale.

Desigur, analiza şi interpretarea ulterioară a votului, pe categorii sociale (vârstă, venit, educaţie, naţionalitate în cadrul Regatului, partid simpatizat etc.) va oferi mult mai multe şi mai utile detalii pentru înţelegerea modului în care este structurată în acest moment societatea insulară şi relaţia complicată a acesteia cu Europa unită. Dar asta va veni într-o analiză ulterioară, la rece. Acum contează doar cine va trece de 50% din voturile exprimate, profilând o perspectivă protecţionistă sau integrată celei de-a doua mari economii a Europei, pentru cel puţin un deceniu de acum înainte.

Dar care este lecţia acestei mari crize a relaţiei Marea Britanie-Uniunea Europeană, în caz că o „lecţie” chiar există aici şi că cineva ar putea să înveţe ceva din ea? Aş spune, simplificând desigur o situaţie mult mai complicată istoric şi cultural, că aceasta este Lecţia Suficienţei Politice, a mediocrităţii şi vanităţilor personale, valabilă deopotrivă la Londra şi la Bruxelles, vreme de vreo două decenii, poate mai mult. Iar tensiunile s-au acumulat, încetul cu încetul. Comoditatea argumentaţiei, de o parte şi de cealaltă, ipocrizia „decontării” contra-performanţelor economico-sociale exclusiv în responsabilitatea celuilalt şi a succeselor doar pe „turta” proprie, refuzul unei priviri sincere şi realiste asupra propriilor rezultate, aflate în declin (comparativ cu cele din timpul Războiului Rece), populismul tot mai ieftin al abordărilor, lipsa de viziune şi de proiect, dorinţa de a-şi salva funcţiile cu preţul ascunderii adevărurilor faţă de alegători, toate acestea au săpat adânc la temelia credibilităţii sistemului politic. Şi la Londra, şi la Bruxelles, leadership-ul politic lasă mult de dorit. Calitatea slabă a actualei clase politice din Uniunea Europeană, de la Londra la Bruxelles şi de la Roma la Paris, este un fapt remarcat de cvasi-totalitatea analiştilor precum şi, discret dar ireversibil, de alegători.

De la Londra, lecţia suficienţei va trebui citită astfel: dacă se impune soluţia OUT, Cameron va plăti acum şi va pleca. În maxim cinci ani britanicii vor regreta decizia luată şi se vor gândi la modalităţi de reapropiere de Uniunea Europeană, prima fiind accentuarea apartenenţei la Spaţiul Economic European de liber schimb, în care oricum mai fac parte ţări europene dezvoltate precum Elveţia, Norvegia, Islanda. Semnarea unui Tratat care să reglementeze favorabil pentru britanici relaţiile insulei cu Uniunea Europeană, în sensul de a avea doar beneficii şi nu costuri, va fi însă extrem de puţin probabilă, lovindu-se de respingerea Germaniei şi a Franţei. În plus, se va reactiva imediat mişcarea de secesiune a Scoţiei din Regatul Unit, posibil cu sorţi de izbândă de această dată.

Dacă se impune soluţia IN, eurofobii primesc o lovitură de moment, dar nu vor dispărea de pe scena politică locală. Temele lor vor rămâne. Vor face presiuni în continuare pentru respectarea clauzelor speciale obţinute de Cameron la Consiliul de acum câteva luni. Unele dintre ele se vor dovedi inaplicabile şi probabil vor fi anulate de justiţia europeană, ca fiind discriminatorii pentru cetăţenii europeni. Criza politică britanică se va accentua atunci, obsesia statutului special al Marii Britanii în Uniunea Europeană fiind de fapt o capcană în care au căzut politicienii de la Londra. Cu timpul, britanicii vor începe să înţeleagă că motivele declinului calităţii vieţii pe insulă, în comparaţie cu deceniile trecute, sunt interne şi ţin de modul în care este administrată strategic ţara lor, nu neapărat de aparatul instituţional european.

De la Bruxelles, lecţia suficienţei politice trebuie citită astfel, indiferent de rezultatul Brexitului: faptul că suportul de încredere al cetăţenilor (nu numai britanici) în Uniune a scăzut dramatic şi continuă să scadă este şi reflectarea unei slabe capacităţi de a însufleţi societăţile europene, de a le convinge că dincolo de salariile grase, de bonusurile şi de privilegiile angajaţilor mega-uzinei de la Bruxelles mai este loc şi de preocuparea reală pentru interesele concrete şi pentru nevoile europenilor pentru o viaţă mai bună. Uniunea Europeană a devenit un set de regulamente şi norme, un concept tehnic, abstract, de care profită în aparenţă un număr mic de contribuabili (chiar dacă, în realitate, numărul beneficiarilor este mult mai mare), dar a pierdut sentimentul politic, „fiorul” popular care întemeiază construcţia europeană şi ţine în viaţă o Idee. Această platformă de încredere, acest discurs fondator, care a existat în anii ’50, s-a pierdut treptat pe drumul suficienţei politice a elitelor, în special după 2005, anul respingerii Tratatului Constituţional în referendumurile din Franţa şi Olanda. Juncker, după mai bine de 20 de ani de funcţii înalte şi de viaţă confortabilă în bubble-ul din Benelux, a devenit imaginea perfectă a eurocraţiei uzate, aproape decrepite, dându-le palme amicale peste obraz celor din jurul său, pe care se bucură că îi mai recunoaşte pe la dineuri, o castă jovială dar cu un început de alienare şi rupere de realităţile cotidiene ale unei Europe care şi-a epuizat resursele de bunăstare pe baza moştenirii istorice şi trebuie acum să producă din nou.

Oricum am lua lucrurile, povestea tensionată, de Love and Hate, din jurul relaţiei Marea Britanie-Uniunea Europeană nu se va sfârşi odată cu Brexitul, indiferent de rezultat. Imediat, în caz că pierde, sau pe termen scurt, dacă va câştiga (maxim doi-trei ani, oricum înainte de alegerile generale viitoare) Cameron va pleca de la putere şi va da şansa Partidului Conservator de a se prezenta electoratului cu o ofertă proaspătă, pentru a încerca să evite pierderea scrutinului, după modelul de la Londra. O nouă eră istorică începe în politica Marii Britanii după acest referendum, cu noi personaje, noi teme, noi platforme de discurs, cu identităţi ideologice şi naţionale în ascensiune (scoţienii, poate şi galezii), cu noi căutări de acomodare a specificului britanic (deopotrivă a celui real şi a celui închipuit, pretins) la ordinea instituţională europeană. Succesiunea la tron va reprezenta o altă provocare importantă pentru politica Marii Britanii, atunci când va veni.

O la fel de importantă căutare de soluţii înnoitoare ar trebui să înceapă şi la Bruxelles şi în capitalele statelor membre cu privire la continuarea Proiectului European, coborât acum la cote de avarie. Iată de ce, din toate perspectivele posibile, Brexitul este criza care poate să nască şi oportunităţi de reinventare, dincolo de scenariile catastrofale vehiculate, iar pe ruinele unui sistem politic (clasă politică) ce şi-a atins limitele ar putea apărea, de ce nu?, speranţa unui nou început, a unei noi şanse pentru Europa. O şansă pe care, în criza din anii ’30 ai secolului trecut, europenii nu au avut-o, trebuind să treacă printr-o terifiantă experienţă istorică pentru a ajunge la principiile de organizare politică şi economică de astăzi.