Învățătoarea, cutremurul și facultățile de pedagogie

În 4 martie a venit Apocalipsa. Atunci s-a întâmplat ceva nebunesc. Nu mai auzisem un vuiet ca ăla, nu credeam că pământul se poate mișca, nu îmi închipuiam că o casă poate crăpa în două. Sau că, în satul nostru ațipit de somn, în seara aia de primăvară, poate încăpea atâta groază.

Mama se ruga la Dumnezeu cu voce tare, o auzeam prin vuietul asurzitor și cel mai clar mi se părea cuvântul „sfârșit”. Vă spun drept, a fost groaza groazelor. Noroc că n-a durat mult. Când am ajuns în mijlocul drumului se terminase nebunia asta, dar a început alta.

Oamenii. S-au adunat cu toții în poarta casei noastre, unde era un fel de centru și pentru că noi aveam telefon și toți voiau să știe ce e la oraș. Deși în noaptea aia telefonul n-a funcționat decât după ora 4, satul n-a plecat acasă, fiecare avea pe cineva despre care voia să afle dacă mai trăiește. După ce s-au restabilit liniile telefonice au început să sune peste tot, se făcuse coadă în curte.

Aproape de zorii zilei și-au amintit de mine și mama m-a băgat în casă. N-am putut dormi cine știe ce. Dimineața, când am ieșit, satul era tot acolo, la poartă.

Pe la 7, o vedem pe Doamna venind pe drum, spre noi. Purta părul strâns bine într-un coc în vârful capului, întotdeauna la fel. O frunte impresionant de înaltă și haine închise la culoare. Doamna era voinică, masivă. Mie mi se părea imensă. Mergea apăsat, foarte dreaptă, ca nicio altă femeie din sat. S-a apropiat de noi și ne-a făcut semn s-o urmăm.

Pe toți copiii ne-a cules de pe la porți și ne-a dus la școală. Aveam o școală mică, cu pridvor, fântână în curte și ghirlande de trandafiri. Cireș, meri și un brad. Podele date cu motorină și perdele albe, ca laptele. Țața Reghina, vecina, mătura, uda florile și spăla geamurile. Era o curățenie ca de altar. Vai cât îmi plăcea.

În dimineața aceea, Doamna ne-a adunat pe toți în singura sală de clasă din școală. A zis să ne așezăm în liniște și să căscăm ochii și urechile. Și-a pus halatul albastru cu nasturi mari, albi, a luat o cretă și a început să ne deseneze pe tablă Pământul, scoarța terestră, să ne explice despre plăcile și mișcările tectonice. A desenat și harta României, a făcut un punct în dreptul Vrancei și multe cercuri concentrice.

Ne-a explicat, clar și cuprinzător, cam tot ce trebuia să știm despre seism: nu era nici sfârșitul lumii și nici pedeapsă divină, ci ceva care s-a mai întâmplat și avea explicații lesne de înțeles. Ne-a spus și ce trebuie să facem dacă va mai veni. Și că se vor da despăgubiri pentru casele avariate.

Acum – ne-a zis după ce a terminat –, mergeți acasă și le repetați părinților tot ce v-am spus. N-am mai stat în ziua aceea la școală, ne-a trimis imediat spre case și, așa cum ne-a spus Doamna, fiecare am repetat cu ai noștri, lecția despre cutremur. În orice caz, părea impresionant. I-am auzit vorbind mai târziu, mult mai liniștiți, iar mama, când a venit țața Ionica la noi, m-a pus să repet tot ce-i spusesem și ei. Au convenit că tare deșteaptă e învățătoarea noastră: doar făcuse școală la București!

Nu Ministerul Educației i-a dat directivă doamnei învățătoare să facă asta, nu i-a transmis nimeni o circulară cum să potolească frica și buimăceala din capul copiilor și a întregului sat. Nici că ar fi sarcina ei.

Doamna le învăța pe femei și cum să se ferescă de boli, cum să facă dulceață, prăjituri sau unt. Doamna a învățat-o pe mama să facă injecții: cineva trebuia să știe la nevoie dacă ea se nimerea plecată. Doamna ne verifica dimineața mâinile și urechile. Doamna ne dădea cu albastru în gât dacă ni se umflau amigdalele. Doamna ne-a învățat să scriem și să citim pe toți, chiar și pe cei mai sărăntoci. Pe două clase în același timp.

Doamna făcuse școala pedagogică la București. Târziu, când a ieșit la pensie, am găsit-o pe câmp, cu vaca, îl citea pe Cioran.

Oricât am discuta despre educație, schimbarea trebuie să vină din școlile de pedagogie, din facultățile de științe ale educației, de acolo de unde sunt formați formatorii. De la profesorii profesorilor. Mai important decât materialul didactic, decât ferestrele termopan sau zugrăvitul școlilor ar fi fost pregătirea profesorilor. Pregătirea pentru o altfel de predare, pentru eficiența predării. În școala noastră s-a pus accentul pe cantitatea, nu pe calitatea timpului petrecut cu elevii. 12 ani de limbă română și 42% dintre ei ies analfabeți funcțional.

Cred cu tărie că școala de pedagogie trebuie cea dintâi schimbată. Nu poți face performanță în educație dacă felul în care se predă în școală nu este radical îmbunătățit. Iar exigența, modernizarea, updatarea, formarea profesorilor, de la facultățile de profil trebuie să înceapă. Și nu doar cu inventarea din pix în 2020 a numeroase mastere didactice, ci acoperirea acestor cursuri cu oameni capabili, ei înșiși adaptați la vremurile noastre.