Întunecarea Europei. Războiul generaţiei noastre. Întoarcerea la discursul „cetăţii asediate”

Nici nu se putea, cred, ceva mai simbolic şi mai înfricoşător în acest nou episod al „crizei existenţiale” a Uniunii Europene, de care vorbim de mai bine de un an, decât însăşi devastarea Bruxelles-ului. Capitala instituţională a Europei unite, depozitarul speranţelor generaţiei noastre, oraşul care adăposteşte de facto şi de jure miezul europenităţii (atâta câtă mai este), locul unde se concentrează resursele financiare şi elita decizională a Uniunii, se scufundă, sub ochii noştri, în întunericul terorii.

Exact acum douăzeci de ani, ca student est-european abia ieşit din traumele izolării, trăiam intens bucuria primei burse în Occident, la Université Libre de Bruxelles, într-un oraş relaxat, care respira prin fiecare secvenţă a sa, chiar şi prin ploile care îmi păreau interminabile, aerul plăcut al Europei libere şi prospere. Astăzi, cu toate nivelurile posibile de alertă activate, pare că nu mai e nimic de făcut pentru a opri căderea în abisul groazei. Aeroportul, prin definiţie punctul nodal al libertăţilor şi mobilităţii noastre de cetăţeni privilegiaţi ai lumii occidentale, sare în aer într-o dimineaţă de primăvară, la oră de vârf. Oricare din noi putea fi acolo, în ceasul rău. Pierdem într-adevăr lupta cu duşmanii libertăţii şi ai bucuriei de a trăi? Nu mai avem soluţii în interiorul Paradigmei Libertăţilor şi a Europei unite? Numai cu forţa armelor şi a sistemelor de autoritate consolidată mai putem supravieţui?

Scriam, în noiembrie anul trecut, după atentatele de la Paris: „probabil, fiecare generaţie are în destinul ei să poarte un Război, fie el fierbinte sau rece, convenţional sau hibrid, localizat sau difuz”1. Mă întorc deci la această idee, cu sentimentul că ne-am descoperit, brusc şi dureros, Războiul nostru. Nu este războiul cu Rusia lui Putin, oricât am fi dezbătut în trecut tensiunile geostrategice de la periferia Europei.

Nu este nici războiul cu euroscepticismul britanic, nici cu datoriile Greciei, nici cu încălzirea globală, nici cu virusul zika, nici cu imigranţii legali sau ilegali care vin cu bărcile gonflabile din Orientul Mijlociu, deşi toate privirile noastre se îndreaptă acum furioase spre ei. În majoritatea lor, ucigaşii şi complicii lor, vai nouă!, sunt de fapt născuţi aici, sunt europeni cu paşaport valid şi număr de asigurare socială, sunt „francezi”, „belgieni”, „britanici” etc., la a doua sau a treia generaţie, radicalizaţi şi întorşi subit împotriva lumii post-imperiale care i-a cucerit mai întâi, cu secole în urmă, dar apoi i-a primit cu braţele deschise pe înaintaşii lor, oferindu-le condiţii pe care noi, aici, nu le-am avut niciodată.

Ceea ce vedem acum este atacul în plină desfăşurare asupra democraţiilor liberale, respectiv Războiul de apărare a sistemului de libertăţi al lumii occidentale, sistem la care am visat atâtea decenii să aderăm şi pe care atât de mult l-am iubit, în diferitele lui versiuni de exprimare politică, economică şi culturală.

Este bătălia pentru Sistemul de valori, principii şi instituţii pe care întreaga noastră formare academică, profesională şi, de ce nu?, chiar politică, este construită şi setată să îl înţeleagă, să îl cerceteze, să îl promoveze şi să îl critice, decent şi raţional, atunci când este cazul. Dar, mai presus de orice, să îl apere, să îl salveze de la dispariţie. Vom mai reuşi acum? Vom pierde sau vom câştiga acest Război al valorilor, parte a destinului generaţiei noastre?

În sensul cel mai larg al cuvântului şi departe de orice ideologizare ieftină, acesta este Războiul de apărare a paradigmei liberale împotriva terorii, împotriva intoleranţei şi urii, a delirului religios, şi nu în ultimă instanţă a pericolului real al revenirii Europei la formele autoritare de exprimare a identităţilor noastre tradiţionale (regimurile de forţă naţionaliste), ca reacţie speriată şi distorsionată de apărare a naţiunilor de pe continent împotriva ameninţărilor alogene.

Sunt deja politicieni de vârf pe continent, foşti campioni ai liberalismului, care proclamă decesul democraţiilor liberale şi necesara ascensiune a regimurilor „iliberale”. Europa îşi trăieşte astăzi avatarurile, cu deruta şi tulburarea cu care probabil înaintaşii noştri vedeau, în anii 30, norii adunându-se asupra boemei vieţi de pe continent.

Mai mult ca oricând după al doilea război mondial, liberalismul (atât cel practic, cât şi cel reflexiv) pare o cauză pierdută. Slăbită, speriată şi vulnerabilă, Uniunea Europeană şi popoarele ei vor căuta inevitabil soluţii de forţă, de autoritate întărită, de control, ca răspuns la pericolele şi lipsa de securitate a vieţii de zi cu zi. Aproape că nu se poate concepe altfel şi altceva în aceste momente dramatice ale asediului asupra Bruxelles-ului decât impunerea ordinii şi limitarea libertăţilor, cu autoritatea crescută a instituţiilor statului, cu noi legi, cu noi proceduri, cu noi dispozitive şi mijloace de supraveghere, urmărire şi intervenţie rapidă.

Oricine încearcă să vorbească astăzi despre alte tipuri de soluţii (educaţionale, culturale, civice etc.) riscă să pară ridicol sau, mai rău, un duşman indirect al siguranţei vieţii cotidiene. Ne-am predat, ne e frică.

Discut astăzi, în prima oră după atentate, cu un prieten care iubeşte la fel de mult ca şi mine libertatea de a călători într-o Europă unită, fără graniţe. Îşi exprimă o consistentă şi îndreptăţită îngrijorare inclusiv pentru modul cum va arăta viaţa noastră, aici în România, deşi la prima vedere suntem mult mai feriţi de terorism decât ţările occidentale din prima linie a Războiului. Da, dar problema este alta, îmi spune cu amărăciune, dacă Occidentul se închide, dacă îşi întoarce faţa spre sine însuşi, dacă se schimbă Paradigma Europeană într-una a protecţionismului şi izolării, cei de la periferia Uniunii Europene vor pierde cel mai mult.

Regresul se va simţi în toate privinţele, în politică, în economie, în turism şi vacanţe, în scăderea oportunităţilor educaţionale şi profesionale, în recăderea noastră în mediocritatea, corupţia şi dominaţia baronilor (cine se va mai interesa de la Bruxelles de statul de drept din România?), în respingerea forţei de muncă de bună calitate din Est, în oprirea investiţiilor şi a programelor de colaborare din diverse sectoare ale societăţii, în ultimă instanţă în revenirea sărăciei endemice şi a izolării în care ne-am zbătut atâta timp. Implicarea Vestului şi integrarea noastră în circuitele lor economice, profesionale, academice etc., aşa parţiale cum au fost, ne-au ajutat să ne smulgem din blestemul destinului mediocru al locurilor de la periferia civilizaţiei occidentale. Înclin să îi dau dreptate, vom fi şi noi afectaţi de deteriorarea climatului european, într-o măsură mult mai mare decât am fi tentaţi să credem în primele ore, privind la televizor atacurile de la Bruxelles.

Întunecarea şi închiderea Europei între zidurile „cetăţii asediate” par reflexele naturale ale spaimei, ineficienţei şi eşecurilor repetate de a rezolva crizele actuale, prin politici de deschidere şi toleranţă. Nu ştiu dacă într-adevăr aşa este sau nu, dar aşa se vede şi aşa vor reacţiona naţiunile Uniunii Europene, votându-i şi urcându-i pe podiumul puterii pe cei care, exaltând anxietăţile succesiunii de crize prin care trecem, se vor proclama Împăraţii Speranţelor şi „salvatorii” popoarelor Europei creştine. Evident „iliberali”, intransigenţi şi radicali în discurs, cu metode autoritare, cu garduri şi arme, cu aura eroică a luptătorilor pe meterezele „cetăţii asediate”. S-ar putea să nici nu mai aibă competitori în anii care urmează.

Europa plăteşte acum preţul propriilor greşeli istorice, al naivităţilor şi exagerărilor generoase din deceniile trecute, uneori al comodităţilor şi egoismului confortului de moment, al convingerii că nimic rău nu se poate întâmpla, redescoperind dramatic ciclicitatea tentaţiilor libertăţii, alternând cu cele ale regimurilor stricte şi autoritare, ciclicitate care a definit, în fond, întreaga istorie a continentului nostru, secol după secol, indiferent de nivelul de dezvoltare tehnologică a umanităţii.