În discuție: Probleme ale presei maghiare din România (1919-2014)

Profesorul clujean Cseke Péter este printre puținii gazetari și oameni de cultură maghiari care a acceptat în condițiile de astăzi să publice o carte în limba română.  Se știe prea bine că după decembrie 1989 cuvântul de ordine al fruntașilor UDMR a fost unul foarte clar: separarea totală de cultura și publicațiile românești. Ca atare, vechile reviste maghiare cunoscute, „Korunk” și „Utunk”(Helicon) de la Cluj sau „A Hét” de la București, au eliminat din paginile lor tot ceea ce privea/privește cultura și literatura română, inclusiv colaboratorii pe care i-au avut înainte din această zonă și au refuzat sistematic orice atingere cu elementul românesc luând înfățișarea unor publicații exclusiv maghiare. Din când în când, dar foarte rar, se mai redactaredactează și câte un număr cu colaborări românești sau cu tematică românească, și exemplul pe care îl avem la îndemână este numărul 12 din „Korunk” destinat exilului și diasporei românești, număr prezentat la lansare de către prof. Sebastian Dâncu, și care face execepție onorabilă de la regulă. Nu e lipsit de interes să semnalăm, în aceeași ordine de idei, un alt mod de manifestare al colegilor noștri scriitori maghiari, prin ruperea totală a legăturilor cu Asociația Scriitorilor, în cadrul căreia nu prestează nici un fel de activitate, prezența lor acolo rezumându-se la ridicarea premiilor anuale, constând din diplome și plicul de bani aferent, ridicat uneori chiar mâna primarului (chiar când s-a întâmplat să fie Funar, cu care etnia maghiară se afla într-un permanent război). În rest cultura și literatura  română, considerată a unei țări „surori” în timpul socialismului, a devenit prilej de cel mult referință întâmplătoare sau cel mai adesea de campanie disociativă.

Iată de ce este salutară inițiativa lui Cseke Peter,   gazetar clujean cunoscut, fost ani de zile director al revistei „Korunk”, de care mă leagă o veche prietenie (pe baza căreia am participat și la lansarea cărții sale de la Asociația Scriitorilor, din 20 februarie a.c., ocazie cu care m-m exprimat în acest sens). Lecturând însă mai cu temeinicie și în cunoștință de cauză carte D.Sale, am descoperit însă destul de multe pagini în care colegul nostru s-a lăsat contaminat de campania antiromânească dusă în presa maghiară, și a adoptat, volens nolens, puncte de vedere iredentiste sau în contradicție cu adevărurile istorice ale realităților transilvane, „descoperind” și el, precum ceilalți confrați ai săi, că toate relele trăite de el în țara noastră, cum ar fi deplina libertate de a folosi limba, cultura și tradițiile maghiare, de a fi profesor universitar la un învățământ jurnalistic în limba maternă, de  conduce doctorate în limba maghiară și română, de a fi director de revistă și om de cultură respectat, cu premii luate de la Asociația Scriitorilor din Cluj (două la număr), cu bun altul al Universității „Babeș-Bolyai” pentru cea mai bună carte științifică maghiară etc.  n-ar reprezenta mare lucru într-o țară a libertății și încurajării minorităților, cu reprezentanți în parlament.

L-aș ruga de acea pe stimatul coleg să arunce o privire asupra situației în care se găsesște minoritate4a română din Ungaria și să tragă singur concluzia necesară. Chiar dacă România este o țară democrată care respectă în totalitate linia ei de conduită de a cheltui milioane de lei de la buget pentru festivaluri, simpozioane, publicați, onjeuri, funcții și promovări ale minorităților se pare că nu e destul, că de fapt orice ar face ea ca în țară să domnească armonia și conlucrarea sub toate raporturile, minoritatea maghiară  nu e mulțumită, pentru simplu motiv că a ajuns „minoritară” din majoritară”, cum o spune în mai multe locuri și autorul nostru. Nu îl mulțumește nici statisticile pe care singur ni le oferă despre modul în care a fost tratată această minoritate după 1918. Deschizând cartea sa la p.45 și următoarele, vom constata o dată în plus faptul că România Mare n-a fost deloc o mamă vitregă  pentru minoritatea maghiară. Astfel, după statistica dată de autor în primii cinci ani după Marea Unire în Transilvania au apărut 330 de gazete maghiare, și că numai în 1922 au apărut 235 organe de presă, numărul cotidienelor și săptămânalelor politice fiind în 1935 de aproape o sută, ceea ce demonstrează faptul că forța etnică a populației maghiare a crescut simțitor, dacă avem în vedere că și aria lor de apariție a marcat localități până atunci cu totul nesemnificative, precum Lutița, Acățari, Baraolt, Hida, Periș, Sudrigiu, Secuieni, Marghita, Porumbenii Mici etc. Asta da, persecuție și punere la zid!

Dincolo de aceste statistici, autorul se oprește asupra unor publicații care au marcat mai profund conștiința publică maghiară, cum ar fi „Erdélyi Helikon”, „Korunk”, „Erdélyi Fiatalok”, subliniind importanța mișcării promovate de ele în context interbelic, chiar dacă  „întâlnirile în cugete și idei” cu mișcarea națională română au fost pe cât posibil ocolite. Deși intenția lui este aceea  de a sublinia că minoritatea maghiară a trecut în perioada interbelică și apoi în socialism printr-un proces de decimare programat, apelul pe care certătorul solid din el îl face la statisticile vremii îl contrazice la fiecare pas. După datele oferite de aceste statistici, am văzut că numărul ziarelor și revistelor a fost de cca zece ori mai mare după 1918 decât în perioada anterioară, la fel ca numărul cărților tipărite sau numărul scriitorilor care activează în această etapă.  Astfel el ne precizează că literatura maghiară din România interbelică a numărat, între anii1918-1989, 128 de scriitori, înregistrați într-o Istorie a literaturii maghiare, scrisă de un român,   ceea ce este fără îndoială un lucru remarcabil, mai ales că ni se specifică că 60 dintre ei au condus publicații proprii, iar alți 35 au funcționat ca redactori/reporteri. Cifrele acestea trebuie raportate apoi și la numărul mare de traduceri dintr-o literatură în alta, căci între 1955 și 1990, în limba maghiară au apărut 130 de opere ale clasicilor români în 744.000 de exemplare, ca rod a 51 de traducători, în timp ce editura Kriterion a publicat într-o singură colecție „Poeți români” 49 de poeți clasici și contemporani, fiecare cu câte 10.000 de exemplare.  Cartea de față aduce în discuție și alte cazuri interesante de interferențe româno-maghiare, cum ar fi istoria învățământului jurnalistic din Cluj din ultimele decenii, cu tribulațiile prin care a trecut el de la înființare până astăzi, dar și cu impresionanta listă de referate în calitate de conducător de doctorat/referent pe care profesorul a bifat-o din 2005 până azi, în total 40. Alte teme luate în discuție se referă la funcțiile presei minoritare și la  presa confesională pe care această minoritate le-a editat. Și aici cifrele cu care operează  sunt extrem de concludente. El arată că înainte de 1919 în Transilvania au existat doar 12 publicații confesionale, ca în 1936 ele să atingă cifra de 52, și că numărul lor în interbelic a ajuns la cifra de 145, după cum urmează: 48 romano-catolice, 60 reformate, 11 unitariene, 6 evanghelice, 10 baptiste, 8 adventiste, 2 a martorilor lui Iehova, ceea ce ilustrează, după opnia noastră, fără putință de tăgadă, mersul ascendent al minorității maghiare pentru păstrarea identității proprii, ca și totala libertate de exprimare a fiecărei confesiuni.

Motivarea pe care autorul o dă acestei împrejurări este însă una cât se poate de pușin fericită și anume : acestea ar fi fost necesare,   deoarece „După Primul Război Mondial partea rămasă în România a națiunii maghiare a devenit „minoritară”. Or, în acest punct noi, ne despărțim în mod absolut de autor, spre a restabili adevărul adevărat: naționalitatea maghiară din Transilvania „nu a devenit” după 1918 „minoritară”, ci transplantată prin colonizări succesive în Ardeal,   ea a fost în tot timpul istoriei noastre comune o populație „minoritară” în raport cu românii băștinași majoritari. La 1918, dreptul națiunilor a decis ca românii să-și poată forma un stat național unitar, stat recunoscut încă de la formare de toate naționalitățile trăitoare aici, inclusiv de secui, iar shimbarea de regim politic nu credem că a dăunat cu ceva minorității maghiare în afară de un simplu orgoliu național, același pe care ni-l afișează și astăzi cu atâta ostentație maghiarii de la noi sau de aiurea, nefiind în stare să recunoască că o stăpânire istovitoare de mai multe secole nu îndreptățește pe nimeni să o mențină la infinit. Este nu numai absolut supărător, ci chiar condamnabil, să nu recunoști realitățile istorice  obiective, și să continui a susține falsuri istorice prezumțioase. Ne-am fi așteptat ca măcar în această zonă să funcționeze luciditatea și calmul omului de știință, detașat de politicul imund al străzii, astfel ca lucrurile să intre în albia lor normală de percepere. Se vede însă că și în cazul lui Cseke Peter, clișeele politice și-au pus puternic amprenta și pe modul său de gândire, întrucât în mai multe rânduri răzbește la suprafață un eu necatricizat și ultragiat, care ridică cu o oarecare naivitate studiată întrebări retorice de acest gen: „cum a putut ajunge maghiarimea din Transilvania în situație minoritară? Deoarece nu părea să existe nicio rezolvare (nici surse proprii, nici din surse exterioare) pentru schimbare(a) acestei situații A rămas imperativul formării unui modus vivendi pentru fiecare individ în parte în loc de vegetare, renunțarea la ine, asimilare sau emigrare, construirea societății minoritare maghiare de jos în sus, crearea unei coeziuni interne și autoguvernării.  Prima problemă presupunea prezentarea obiectivă, fără prejudecăți a trecutului maghiarimii și analiza mai amănunțită a politicii minoritare austro-ungare, care a dus în cele din urmă la Trianon”.

Iată deci că problema Trianonului, și a recunoașterii unei înfrângeri de dstin istoric în raport cu națiunea română majoritarăla este repede eludată spre a ni se pune în față spectrul „autoguvernării”. Este o realitate că în cele trei județe în care etnia maghiară este majoritară, această „autoguvernare” funcționează demult, dar cu încălcarea vizibilă a drepturilor minorităților de aici, supuse unei epurări vizibile. Sub acest regim al  imperativelor exclusiviste, autorul ajunge la un moment dat să ne ofere o definiție monumentală a națiunii maghiare,   pe care ar fi scris-o la un moment dat un mare patriot maghiar, Mikó Imre, atunci când a  formulat o aberație de tipul următor: „Sub termenul de națiune înțelegem astăzi o naționalitate care deține puterea în stat, în timp ce naționalitatea luată în sensul strict al cuvântului trăiește fără putere în acest stat, sub ordinea juridică și economică dezavantajoasă, impusă de o naționalitate străină”.  Altfel spus, românii, pe care maghiarii i-au exploatat timp de mai multe secole, luându-le toate bogățiile solului și subsolului și pe deasupra îmbuibându-se din munca de iobagi a acestora, au devenit peste noapte o „naționalitate străină” și ilegitimă, căci în gîndirea  autorului, minoritatea lui ar fi ajuns după 1918 într-o o situație „dezavantajoasă”, pierzând, evident, controlul în „ordinea juridică și economică”.  Adică, o precum se înțelege, n-au mai putut beneficia de avantajele pământului și ale statului.

Sunt, din păcate, și aici distorsiuni care ne cheamă la o mai bună judecată a lucrurilor. Nu ne vom putea astfel mira suficient cu privire la motivația pe care el o găsește pentru ridicarea la luptă a maghiarimii din anii post-decembriști. Astfel, inversând cu bună știință, tendințele din câmpul politic la care face referință, autorul legitimează dintr-o trăsătură de condei toate exagerările șovinist-naționaliste din clipa de față, acuzându-i pe români că imediat după 89, ei s-ar fi manifestat prin sentimentele naționaliste exacerbate, la care minoritatea maghiară s-a  văzut obligată să riposteze, când știut este că realitatea a fost cu totul alta. Iată formularea din caretea lui Cseke Péter: „..dacă nici chiar Vestul nu era pregătit pentru schimbările est-europene, cu atât mai puțin puteau fi minoritățile, care după prăbușirea dictaturilor comuniste erau – în mod paradoxal- și mai mult expuse resentimentelor brusc intețite ale naționalismelor majorității.” Eu, care am trăit alături de întreaga colectivitate românească, evenimentele postdecembriste, nu am deloc această percepție. Să fi uitat dl Cseke ce s-a întâmplat în acele zile în multe din localitățile din zona Covasna-Harghita, când, catalogând drept „comuniste”  autoritățile locale românești (șefi de post, în speță) i-au trimis la moarte fără judecată, și când apoi, ca să-și motiveze acțiunile revendicative, au organizat linșajul românilor de la Tg.Mureș, botezat de el „progrom antimaghiar”?

Preluâd astfel de sloganuri din discursurile udemesrite, dl Cseke, care e în fond om de știință, ar fi trebuit să reflecteze mai îndelungat înainte de a comite astfel de erori, și a se lansa el însuși în opera de colportaj a unor neadevăruri, pe care le debitează cu o seninătate imperturbabilă, mai ales că citează la un moment dat opinia lui Szabo T. Attila, care afirma: „e nevoie de imensă abnegație din partea individului și a comunității” pentru restabilirea adevărului, mai ales atunci când a fost greșit artuncat pe piața mass-media. În ciuda realității obiective, mulți dintre intelectualii maghiari din România sau cei din diaspora au dus campanii furibunde împotriva românilor, inculcând străinilor ideea că România e un fel de „țară a plângerii”, un fel de țară a opresiunii maghiare, care ar trebui pedepsită chiar de forțe internaționale de intervenție, inclusiv cu schimbarea granițelor existente, așa cum o sugerează și autorul discutat: „Simptomul caracteristic al acestui proces este, de exemplu, ca un prim reflex de manifestare a auto-identității, o situație „clară”, în care conceptul autonomiei minorității nu găsește înțelegere sau o relație partenerială pe care să se sprijine.  Până la urmă Vestul a trebuit să conștientizeze: politica indulgentă a tărăgănării nu poate duce decât  la masacrarea altor zeci de mii de oameni; în interesul păcii și securității Europei este nevoie de o intervenție comună, care după ce lichidează câmpul operațiilor militare va putea asigura deopotrivă drepturile individuale și colective ale minorităților”(p. 40). Este cea mai șocantă și mai ciudată dintre afirmațiile lui Cseke, care propune pur și simplu o intervenție militară în România, prin care să se legitimeze drepturile minorității maghiare în această țară. Oare d. Cseke nu trăiește aici, bucurându-se, la fel ca toți conaționalii săi, de drepturi și libertăți pe care nici cele mai înaintate națiuni din „Vestul”,   pe care el îl invocă drept purtător de toate adevărurile lumii, nu le-a acordat și nu le acordă acestora, în ciuda mistificărilor de tot felul !

Și alte texte aflate în această carte pot ridica întrebări, nenumeriri, stări de confuzie. Unul dintre acestea este cel intitulat Limitarea libertății presei  minorităților (1919-1989),   extrapolează doar cazurile cu privire la presa maghiară, când se știe că în regimurile de dictatură a lui Carol al II-lea, al lui Antonescu, iar apoi cel al perioadei comuniste,   aceleași restricții s-au aplicat și presei românești, care n-a beneficiat de un tratament privilegiat. Desigur, în unele cazuri au avut loc polemici și dispute, dar ele ele trebuie văzute în relație cu activitatea revizionistă exacerbată care s-a manifestat uneori în mod inflamant în presa maghiară, presă în care accentele denigratoare și ofensatoare ating cotele extremisto-horthyste. Cât privește presa din etapa comunistă e bine că autorul ne atrage atenția asupra articolului lui Balogh Edgár intitulat Ostașii tovarășului Stalin, cu care se deschide primul mesager de presă al noului regim politic adus de comuniști. Alături de el s-au făcut remarcați, ca unelte devotate și docile și Jordaky János sau Demeter János, ca și întreg grupul UPM, care s-a compromis, după părerea noastră, în fața publicului, prin pretenții și cereri exagerate. Este bine că autorul ridică uneori perdeaua groasă de pe realitățile contrastante emanate de regimul proletar aflat la început de drum, căruia i-au fost slujitori devotați și numeroși activiși și oameni de presă maghiari, cu ajutorul cărora au biruit tancurile sovietice pe teritoriul culturii.

Detaliile vizând munca de scriitor „hei-rupist” al scriitorului Horvath Istvan, care își propunea să devină un fel de „stahonovist” al scrisului, trădează o obediență dusă până în marginile înțelegerii, căci el răspundea programului partidului de ascuțire a vigilenței și luptei de clasă, dorind să se arate cât mai util noii puteri. Se ridică aici în chip firesc problema, încă nelămurită defintiv, al acelor scriitori și oameni de presă maghiari ( de tip Nagy Istvan, Asztalos sau Sütö András) care s-au pus în slujba Diavolului, contribuind în chip esențial la încetățenirea proletcultismului și a realismului socialist, pe care l-au slujit ca adevărați soldați pe tărâmul scrisului, iar analiza în adâncime a perioadei instaurării societății socialiste merita chiar o dezvoltare viitoare de proporții. În timp ce în critica și istoria literară românească se pot citi zeci de studii și cărți privitoare la acest aspect al totalitarismului, critica și politologia maghiară a rămas mult în urmă cu aceste dezvăluiri, tendința cea mai vizibilă este ca, în numele naționalității, să fie absolviți de toate păcatele toți cei care au s-au făcut părtași la abuzuri, inclusiv simpatizanții  horthyști sau  cei care au comis crime împotriva românilor, evreilor sau germanilor de aici, ridicându-li-se chiar statui spre nemurire, ceea ce, evident, constituie o agresiune grosolană la bunul simț general, o ignorare a opiniilor Celuilalt. E invederat pentru toată lumea că din rândul acestora s-au recrutat apoi și primii cenzori comuniști, în majoritate minoritari, care au devenit ei înșiși cerberi sau mari susținători ai politicii oficiale.

Dincolo de aceste inadvertențe, cartea lui Cseke Péter are meritul de a pune în dezbatere câteva din problemele urgente ale presei maghiare din trecut și de azi, dar și anumite realizări pe câmpul convergențelor culturale, unul dintre cle mai bune articole din volum fiind cel intitulat Oglinda psihologiei poporului român.  Totodată este de apreciat faptul că are curajul să discute degajat despre tendințele eruopene din presa interbelică, despre transilvanismul ivit ca o soluție la un moment dat, despre asociația studențească a studenților maghiari de la București, care era invitată la școala de vară a lui Iorga de la Văleni, istoricul român jucând cu un asfel de prilej un ciardaș prelunjit.  Cu obiectivitate, autorul ridică apoi și problema unor aserviți ai regimului comunist, între care putem detecta numele lui Domokos Geza, director de editură, redactând referate după cum îi cereau șefii politici, dar și alții ca Hajdú Gyözö, Sándor Koppàndi, Dezsö Szilágyi, Pezderka Sándor, Rácz Victor. Au fost oamenii de care a depins sectorul culturii maghiare, cei care l-au redus la tăcere și pe Beke György, obligându-l să plece. Autorul ne oferă și mostra unui referat editorial semnat de aceștia, prin care s-a blocat practic apariția unei cărți, ajutându-l pe cenzorul șef Mihai Dulea în munca lui necrofilă. Faptul că unii dintre ei, precum  Tompa Istvan sau Bodor Pál, au publicat mai târziu cărți de priviri critice asupra perioadei nu-i scutește de o judecată mai severă ( a se vedea cartea Hogyan töttenhetett? (Cum a fost posibil?). Acest gen de memorialistică deghizată nu ne scutește pe noi de întrebarea, pe care am pus-o și în cazul memorialiștilor români recrutați din  rândul marilor oficiali comuniști : dacă e cazul să-i și credem pe cuvânt sau nu,   deoarece ei au fost unelte oarbe ale puterii și nicidecum oponenți sau dizidenți cum au căutat să se înfățișeze, contribuind în chip esențial la consolidarea regimului pe care l-au criticat apoi cu atâta osârdie.

Incriminarea cenzurii comuniste este o altă problemă ridicată cu îndreptățire și chiar curajos de autor, dar comenatarea măsurilor luate se face în unele cazuri aruncând pisica dintr-o ogradă în alta, uitându-se că regimul cenzurii ceușiste a fost folosit cu același cântar pentru toată lumea, în sensul că și din articolele autorilor români erau șterse cuvintele care se referau la Biserică, la Basarabia sau la relațiile neprincipiale cu alte popoare și minorități.  Or, autorul nostru are în vederea realități care nu știm dacă nu provin dintr-un sentiment supradimensionat de frustare, căci noi n-am descoperit până acum situații prin care puterea de atunci a luat măsuri „care să împiedece populația maghiară din Transilvania în folosirea limbii materne și păstrarea tradițiilor, cu scopul final de a distruge sentimentul aparteneței la națiunea maghiară.” Minoritatea maghiară a fost și în epoca Ceaușescu o minoritate privilegiată și nu cunoaștem cazuri în care au fost interzise cuvinte ca ceangău sau secui, dar am cunoscut și eu cazuri când din texte literare au fost expulzate cuvinte legate de religie, precum liturghie, slujbă religioasă, botez, sfântă treime, Dumnezeu, Sf. Fecioară  etc Că, în unele cazuri, practica scrisului nostru implica transcrierea „românească” a numelor unor scriitori sau prsonalități istorice maghiare este ceva absolut normal care nu trebuie interpretat ca un element de cenzură și nici nu cunosc cazuri în care „li s-a interzis (lingviștilor) să studieze influența limbii maghiare asupta limbii române”, iar dacă cenzura a eliminat din operele scritorilor transilvăneni toate expresiile, frazele sau capitolele care prezentau poporul român într-o lumină defavorabilă mi se pare un lucru cvasi-normal, prezent, de altfel, și în presa maghiară. Să nu se înțeleagă de aici că aș apăra cumva, Doamne ferește!, cenzura comunistă, a cărui victimă am fost și eu ca și alți colegi români, dar unele din aceste acuze mi se par oarecum puerile, inclusiv recomandarea prin care s-ar fi „interzis să se prezinte realizările culturii maghiare în perioada în care cultura română nu avea realizări similare” etc. Mă întreb dacă chiar aveam astfel de situații sau cenzorii noștri se puneau în situații caraghioase, deoarece asemenea indicații, dacă au fost date, n-au fost respectate niciodată în faptă.

Desigur, noi n-am putut discuta toate abordările temeinice și serioase realizate de autor, mai ales în studiile consacrate punctual unor fenomene de presă sau de evenimente. Între acestea  se situează comentariile sale privind îndrumarea literaturii de către partid între 1947-1989, la limitarea libertății presei minorităților între 1919-1989 sau la aspectele implicării Securității în canzura comunistă dintre 1965-1989. Datele furnizate atestă faptul că și în cazul minorităților acționau un număr impresionant de oameni de partid, care dădeau directive și acționau uneori la comandă, zădărnicind acțiuni editoriale importante, cum s-a întâmplat cu cazul unei cărți scrise de autorul nostru sau cel relatat de el la p. 238. Unii dintre acești oameni de presă au jucat un rol condamnabil de cenzori nemiloși și obedienți, alții, dimpotrivă, au contribuit la crearea la unor punți de legătură între cultura română și maghiară, cum a fost cazul lui Beke György, cel care a redactat o serie de cărți pe această temă sau a traducătorilor de excepție Gelu Păteanu și Kiss Jenö. Paginile închinate acestora se citesc cu adevărată plăcere, iar cuvintele frumoase avute pentru poezia lui Eminescu sau pentru Miorița te cuceresc de-a dreptul.  Ni se pare salutar că autorul aduce în discuție astfel de cazuri, având în vedere că popoarele și națiunile trebuie să trăiască în pace și bună înțelegere, că oamenii amintiți mai sus au contribuit la construirea unor punți de legătură dintre cei „majoritari” și cei „minoritari”, căci era o vreme în care elevii de toate confesiunile învățau împreună și că ei puteau să deprindă cunoștințe temeinice de limba română, care nu era repudiată și condamnată ca azi. Despre relația tinerilor maghiari cu limba română, autorul ne comunică câteva adevăruri de care nu noi suntem responsabili, dar care sunt resimțite dureros de ambele părți. Iată ce declară el la un moment dat: „La început tinerii maghiari care urmau cursuri în limba română erau într-un fel condamnați de opinia publică maghiară” sau „Cunoașterea precară a limbii statului de asemnea a îngreunat intrarea la facultate a tineretului maghiar.” Asemnea situații ar fi necesitat, poate,   unele explictări mai ample.

În răspăr cu cei care au neglijat aspectul vorbit al limbii noastre, autorul cărții de față poate fi apreciat pentru interesul constant pe care l-a arătat literaturii, culturii și presei românești, precum și a modului în care stăpânește limba română. Suntem convinși că și studenții, masteranții și doctoranzii profesorului Cseke au luat exemplu de la profesorul lor în acest sens, multiculturalismul încurajat la Cluj pe toate căile fiind o formă ideală de muncă și cunoaștere reciprocă. Avem chiar impresia că și-a tradus singur conținutul volumului de față în limba română, el ptrezentându-se în linii generale destul de bine pentru o astfel de întreprindere. Puținele (și inerentele!) greșeli de tot felul suntem convinși că vor fi remediate cu prima ocazie (titlurile unora dintre reviste care n-au fost puse între ghilimele, iar cele de cărți n-au fost marcate corespunzător), astfel ca viitoarea ediție să se prezinte impecabil și din acest punct de vedere. Curajul de a-și fi ieșit la rampă cu propriile opinii și păreri, într-un moment în care reprezentanții celor două culturi se înfruntă în toate felurile, e un semn că dl Cseke Péter cugetă liber și nu se lasă influențat de modă sau confruntări trecătoare.

Text:  Mircea Popa