Ghid practic la început de an electoral – Votul meu: Mod de întrebuințare

Opinie semnată conf. dr. Radu Nechita, cadru didactic la Departamentul de Studii Europene și Guvernanță al Facultății de Studii Europene, UBB

Se apropie urgia electorală, dacă-mi permiteți o figură de stil de sezon. Având în vedere recentele și mai puțin recentele initiative guvernamentale din domeniile fiscal, penal etc., se înmulțesc și criticile aduse absenteiștilor pentru iresponsabilitatea de care au dat dovadă la ultimele alegeri, apelurile la vot, așa, în general sau mai precise („doar noi suntem adevărata opoziție”). Mi se pare că aceste îndemnuri și critici se bazează pe câteva neînțelegeri. Îmi asum riscul de a repeta și ambiția de a clarifica anumite lucruri pe care le-am spus pe „o anumită rețea de socializare”.

1. „N-a ieșit lumea să voteze”. Cei care afirmă că actuala coaliție a câștigat din cauza absenteismului (așa, în general) fac ipoteza implicită că cele aproape două treimi care nu au votat ar fi votat (masiv) alte partide decât cele din actuala coaliție și care i s-ar fi opus în Parlament. Nu cred că au dreptate, nu știu pe ce se bazează afirmația lor că în cazul unei prezențe sporite uniform la 60-70%-99,99% structura parlamentului ar fi fost alta.
2. „Hai să-i obligăm să voteze”. Unii perseverează în eroare și cer sau măcar admiră votul obligatoriu. Personal, ideea votului obligatoriu îmi repugnă pentru că reușește să anuleze un drept transformându-l într-o obligație, dând astfel statului, guvernului și politicienilor și mai multă putere asupra cetățenilor. Absenteismul are multe explicații. Unii nu votează pentru că doresc candidați aproape de perfecțiune. Alții nu votează pentru că nu doresc să cauționeze prin votul lor (fie și auto-anulat) un mecanism pe care-l consideră un paravan pentru încălcări masive ale drepturilor de proprietate printr-o redistribuire făcută de politicieni (cu imunități și privilegii) prin forța sau amenințarea folosirii forței statului. Alții consideră că votul este doar un paravan (același? altul?) prin care burghezia păcălește proletariatul să accepte exploatarea capitalistă, amânând astfel inevitabila revoluție care va pune capăt acestui mod de producție. Și, desigur, există mulți care pur și simplu nu sunt interesați sau sunt dezgustați de politică. Cum s-ar putea ameliora rezultatul procesului politic obligând ostilii, neinteresații și dezgustații să participe?
3. „N-au ieșit destui să NE voteze”. Spre deosebire de cele precedente, o explicație mai credibilă este că actuala coaliție și-a mobilizat mai bine partizanii și simpatizanții. Altfel spus, afirmația „au câștigat pentru că n-a ieșit lumea la vot” este cel mai probabil o iluzie, pe când afirmația „au câștigat pentru că și-au mobilizat alegătorii mai bine decât noi” este cel puțin pledabilă. Aceasta din urmă prezintă însă dezavantajul că obligă la o analiză a responsabilității partidelor din afara arcului guvernamental. Da, am zis dezavantaj, pentru că nimănui nu-i place să audă de responsabilitatea proprie. Ce ați făcut să mobilizați absenții? Ignoratul unei părți din electoratul propriu (pentru că „oricum n-au cu cine altcineva să voteze”) și alergatul (degeaba) după alegătorii celorlalți NU SE PUN!
4. „Noi suntem răul cel mai mic”. În cazul meu, acest lucru a fost suficient multă vreme. Acum mi se pare că pentru prea multă vreme. Pentru că în condițiile unui absenteism de aproape două treimi, a persista în politici „puțin mai puțin rele” este inacceptabil. Pentru că a răsplăti/încuraja prin vot răul cel mai mic înseamnă tot complicitate la rău (mai mic) și împiedicarea apariției „binelui”.
5. „N-ai votat, n-ai dreptul să comentezi de pe margine”. Poate că tocmai cei care nu au votat au mai mult drept să comenteze: ei nu i-au cauționat în absolut nici un fel pe cei care s-au cocoțat la butoanele aparatului represivo-redistributiv. În ceea ce mă privește, eu nu cred că stau pe margine, pentru că implicarea politică nu se rezumă la vot. Dimpotrivă, eu cred că sunt în prima linie, adică în bătălia ideilor. Clasa noastră politică, pe care o criticăm cu atâta plăcere este imaginea în oglindă a alegătorului median, acel „+1” din jumătate plus unu. Politicienii fac (cu greu, în cele din urmă) ceea ce (cred ei că) le cere alegătorul median, iar cerințele acestuia sunt în funcție de modul în care înțelege el situația și de mijloacele pe care le cunoaște pentru a o schimba. Eu mă ocup exact de această parte. Mai exact, mă străduiesc să ofer educație economică, singurul vaccin anti-demagogie.
6. „Fă-ți partid dacă nu-ți convin cele existente”. Barierele la intrarea pe piața serviciilor de reprezentare politică sunt uriașe. Iar partidele din parlament nu țin neapărat ca situația să se schimbe. Dimpotrivă. Dan Mașca (Partidul Oamenilor Liberi) vorbește despre asta de câteva cicluri electorale. Mai mult, el a și făcut ceva pentru a le reduce. Iar ce a făcut împreună cu alții, a avut și efecte: s-au redus semnificativ barierele la înființarea partidelor (din păcate, nu și la depunerea candidaturilor). Cine știe, poate că la un absenteism de 90%, vor exista mai mulți oameni care să asume „antreprenoriatul politic” pentru „piața” neglijată de ceilalți. În ceea ce mă privește, consider că aportul meu este mai util în domeniul educației (economice) decât în domeniul reprezentării politice. Dacă vreodată aș cădea ispitei implicării într-o campanie electorală, aș face-o doar pentru a da o audiență mai mare cursurilor mele și Seminarului Hayek.J
7. „Bine, dar tu ce vrei, de fapt?”. Personal, îmi doresc partide care să promoveze (explicit) și să apere (efectiv) maximizarea libertății individuale (nu puterea grupului asupra individului), respectul dreptului de proprietate (nu subordonarea lui unui ipotetic, nedefinit și mereu controversat interes general) precum și a responsabilității individuale. Vreau s-o facă în mod coerent, adică să nu înece o idee liberală în zece etatisme de stânga sau de dreapta.
8. „Dacă toată lumea ar fi căutat perfecțiunea, nici Thatcher, nici Reagan n-ar fi fost aleși”. Nu aștept perfecțiunea de la nimeni și cu atât mai mai puțin de la politicieni. Doresc însă un standard minimal: candidații care să apere ideile amintite mai sus, să fie civilizați, decenți, fără să planeze asupra lor suspiciuni de corupție sau de colaborare cu structurile represive ale regimului comunist. Da, îmi dau seama că pentru mulți reprezentanți ai clasei politice, asta nu înseamnă prefecțiunea ci doar imposibilul.
9. „Dar noi trebuie să câștigăm alegerile. Trebuie să promitem și noi ceva”. Promiteți. Dar dacă promiteți etatisme light, veți valida etatismul în general, ca principiu. Iar la licitația etatismelor, partidele care se pretind decente și „de centru” vor fi perdante pe termen lung: întotdeauna va apărea unul mai demagog. Și pentru a-l învinge, îi veți semăna tot mai mult. Apoi, mă veți lua la rost de ce nu merg la vot.
10. „Boicotul și ideea că toți sunt la fel avantajează răul cel mai mare”. Cele de mai sus nu reprezintă un apel la boicot, ci doar o explicație a faptului că absenteismul nu este sinonim cu nepăsarea. Dimpotrivă, unii nu votează tocmai pentru că le pasă pe cine sau ce idei validează. Nu consider că toți sunt la fel. După criteriile mele, există diferențe între partide și chiar între membrii aceluiași partid. Îmi doresc doar ca diferențele să fie atât de semnficative încât să justifice votul meu. Sau, dacă am voie să fiu și mai idealist, îmi doresc ca partidele să apere atât de eficient libertatea, proprietatea și responsabilitatea individuale, să reducă atât de mult puterea statului, guvernului, politicienilor asupra cetățenilor încât să nici nu prea mai conteze cine este la putere.