George Enescu și Clujul. 50 de ani de la moartea lui G.Enescu

Renumele copilului minune care a impresionat, la o vârstă fragedă, lumea bună a Bucureștilor ca violonist, fiind încurajat apoi de Curtea Regală a trecut repede fruntariile țării. Surprinzătoarea lui evoluție a fost urmărită cu mare interes de toată suflarea românească din țară și din Transilvania. Deja în  februarie 1898,   revista „Biserica și școala” de la Arad,   consemna faptul că acest tânăr la numai 16 ani și-a impresionat  ascultătorii prin „excelența sonorității orchestrale a compoziției sale”. Peste un an, în 1899, un alt ziar arădean, „Tribuna poporului”, informa publicul cititor că înzestratul tânăr urma Conservatorul din Paris, care l-a declarat „excepțional în contrapunct și fugă”. Atunci când în 1902 s-a produs la Berlin, în fața a 150 de persoane, presa transilvăneană a transformat evenimentul într-o știre de senzație, prin care atesta debutul cu totul ieșit din comun al unui intrepret vorbind de faptul că „aici cânta din vioară un geniu, căruia îi stă deschis un mare viitor”.  Acest „tânăr de geniu” avea încă de pe atunci ochii larg deschiși spre problemele românilor din Transilvania, ale căror năzuințe de libertate socială și națională le asemăna cu acelea ale bucovinenilor și vedea în fruntașii lor culturali și politici oameni de nădejde care puteau gestiona lupta  pentru drepturi a acestora.

Prima întâlnire a lui Enescu la Cluj s-a produs după Marea Unire. E vorba de zilele de 2 și 3 iunie 1921, când el a susținut două concerte în orașul de pe Someș. Cum s-a desfășurat această cea dintâi întâlnire a clujenilor cu marele interpret, ne-o spune  ziarul „Patria” din 4 noiembrie 1921. Astfel, sub titlul Primul concert George Enescu, ziarul scria: „ Dl George Enescu a cântat aseară în fața unei săli pline care l-a primit cu aplauze și flori…La sfârșitul concertului, marele  nostru violonist a fost obiectul unui manifestații de sinceră admirație. Timp de un sfert de oră întreaga sală aplaudând l-a chemat la rampă, trebuind să mai execute încă o bucată în afară de program”.

Prezența lui Enescu la Cluj a însemnat un început de drum și popas pentru legătura dintre compozitor și orașul de pe Someș. De aici înainte, orașul nostru s-a numărat printre orașele aflate mereu pe lista sa cu ocaia turneelor sale în Transilvania. Astfel el a revenit la Cluj în anii 1923, 1927, 1931, 1936, 1937 și 1938, adică în total de șapte ori. A doua vizită a fost făcută în 1923, când a dat două concerte. Primul a fost la 17 noiembrie 1923. Sala a fost plină până la refuz, maestrul a fost ovaționat îndelung și copleșit de flor. Importanța concertului este dată nu numai de modul excelent în care s-a prezentat Enescu în fața publicului, ci mai ales de faptul că acela care i-a făcut cronica spectacolului a fost tânărul gazetar Lucian Blaga, pe atunci ziarist la ziarul „Patria” din Cluj. Textul lui, deși nesemnat, a fost inclus de noi în cea dintâi ediție de publicistică inedită pe care am realizat-o în 1973 în colecția „Restituri” a editurii Dacia sub titlul Ceasornicul de nisip. Aici am inclus și textul notațiilor sale foarte pertinente apărute în ziar sub titlul Un concert din 22 octonbrie 1923. de la rubrica „Note”. Iată textul acestui eseu condensat: „ O sală plină de oameni cum a fost sala Teatrului Național sâmbătă seara dovedește că maestrul George Enescu vine mult prea  rar în orașul nostru. Entuziamul cu care a fost primit de publicul clujean nu e desigur un succes pentru dl Enescu, cel atât de obișnuit cu dragostea tuturor, dar a fost fără îndoială un succes pentru publicul clujean, care s-a putut înălța la atâta emtuziasm. Acum doi ani s-a întâmplat ca sala lui Enescu să rămână relativ goală, tot aici la Cluj; prin urmare un spor în înțelegerea artei superioare totuși s-a făcut. Sala plină, cum nu fusese demult nici la operă, nici la alte concerte arăta dorința, unanim exprimată prin flori și aplauze, ca Enescu să vină mai des, de câte ori are o zi de răgaz, fie în trecerile sale prin străinătate, fie în colindările sale rare prin provincii. În sală au fost mulți minoritari.  Suntem singuri că au plecat acasă cu un  gând mai înalt despre noi. Muzica are mai mult decât orice altă artă darul să socializeze -și astfel apropierile între oameni se fac pe nesimțite și fără poruncă. E o chemare pentru artist să realizeze aceste apropieri. Firește artistul nici nu se gândește la astfel de lucruri, dar ele se îndeplinesc ca un efect secundar și inevitabil al cântecului. Arta lui Enescu nu mai este o artă care se judecă, ea e, ca să zicem așa, dincolo de bine și de rău. Trăiește așa de mult prin sine această artă, încât nici asemănarea cu  a altora nu se impune. Fenomen unic, scapă determinărilor noastre oricât de intuitiv le-am formula.  E aproape magică puterea care din lemnul tremurător de nerv al vioarei scoate cu atâta rezonanță sufletul altora: Haendel, Beethoven, Vitali, Saint Saens, Kreisler. Niciodată n-am simțit mi apropiat un adevăr spus așa de frumos de scriitorul francez la modă, Marcel Proust: artistul e o fereastră deschisă spre o capodoperă. Sfârșind niște rânduri stângace, ne închinăm ca la o biserică a artei ce ne-a înălțat.”

Cuvintele de apeciere ale lui Blaga deși sobre și reținute puncteză cu exactitate  calitățile „fenomenului Enescu” în contextul muzicii românești contemporane, judecând arta lui prin câteva metafore evelatoare. A vedea creația lui Enescu ca o biserică care ne ridică în slăvi prin construcția ei impetuoasă și sonoră, iar muzica o fereastră deschisă spre o capodoperă e un semn de elevație și prospețime a stilului. Că prezența lui Enescu la Cluj a marcat profund comunitatea, ne-o confirmă și cele relatate de cotidianul maghiar, „Keleti Ujsag”, care a publicat la 20 noiembrie o frumoasă dare de seamă asupra concertului, sub titlul Una din cele mai prețioase mândrii ale artei universale, în care se spunea: „Enescu a răsplătit entuziasmul asistenței printr-o interpretare de neuitat. A cântat, cu o măiestrie desăvârșită, câteva dintre cele mai frumoase și mai dificile piese de Beethoven, Saint-Saëns și Kreisler. Vioara lui este mai mult decât un instrument de virtuozitate, odată ce, prin intermediul ei, auditori

Împlinirea frumoasei vârste de 50 de ani a adus în atenția opiniei publice destinul unui ins predestinat să cucerească aprecierea tuturor. In aceste circumstanțe, un alt mare reprezentant al Ardealului, Octavian Goga, s-a simțit chemat să-i aducă cea mai înaltă cinstire pe care i-o putea oferi neamul la ora aceea: alegerea sa ca membru titular la Academia Română. Compozitorul urma să facă parte din Secțiunea literară a Academiei, ceea ce a contrariat pe unii „nemuritori” mai dogmatici, ca Bogdan Duică, Ovid Densusianu și Al.Philippide, care au intervenit cerând clarificări. Iorga și Regele au găsit însă justificată propunerea, astfel că el a fost ales în ședința din 27 mai 1932 cu 26 voturi din 29 exprimate. Aflat la Paris, în casa sa de pe str. Clichy nr.26, maestrul Enescu a adresat la 4 iunie 1932 o scrisoare de mulțumire poetului de la Ciucea , în care spunea: „Am auzit că d-ta ești acela căruia de fapt îi datorez numirea mea la Academie, numire care mă umple de bucurie și mândrie. Cum să-ți spun aici toată recunoștința mea? Renunț, nefiind meșter al cuvintelor. O caldă strângere de mână, trimisă platonic prin spațiu, însă încărcat cu multe vibrațiuni sufletești. Să trăiești mulți, mulți ani, pentru cinstea țării. Cu adâncă admirație, George Enescu”. Evenimentul a produs în presa clujeană și alte reflecții interesante, alegerea sa la Academie fiind salutaă ca un eveniment de prim rang.

O nouă întâlnire a maestrului Enescu cu publicul admirator din  Cluj s-a produs în 1936, în luna noiembrie, când a susținut în orașul nostru trei concerte.  Cu acest prilej, el a fost vizitat de un tânăr violonist din Beclean, Brender Heini, fiul unui fabricant evreu, Max Brender, tânăr care și-a exprimat dorința să fie examinat în vederea înscrierii lui printre elevii pe care îi pregătea. Enescu i-a ascultat intrepretarea, în concertul pentru vioară de Wieniawski, și l-a acceptat ca elev, trimițându-l la Paris cu un bilet adresat secretarei sale. Acest fapt de generozitate și atenție pentru minoritari a dat naștere la numeroase articole de presă în care personalitatea maestrului era pusă într-o nouă lumină. Mai ales presa minoritară de la Cluj a acordat episodului multă atenție, subliniind umanitatea largă și binevoitoare a spiritului său. E de menționat aici legăturile sale de prietenie cu câțiva reprezentanți maghiari ai comunității din orașul de pe Someș, cu care a fost în cele mai bune raporturi.  Printre prietenii săi maghiari de la Cluj s-a numărat muziograful și  cronicarul muzical Lakatos Istvan și pianiștii Sebo Gyorgy  Gheorghe Halmoș, împreună cu care a concertat, la fel ca și cu pianistul Laszlo Arpad din Tg. Mureș, pe care îl vizita acasă și-i asculta compozițiile.

Despre gestul făcut de Enescu la Cluj a relatat cu lux de amănunte ziarul maghiar evreiesc „Uj Kelet”, care a scos în evidență omenia și atitudinea democratică profundă a artistului, scriind: „Dar Enescu nu este numai un mare artist, care-și propovăduiește de pe podiumuri și din partituri marile visuri ale eului său, ci și un om de o grandoare ieșită din comun, a cărui ființă și-a însușit din fragedă tinerețe caracterele înaltei umanități. Se știe de toată lumea: educarea artistică a evreului Yehudi Menuhin o socotește drept una din cele mai mari înfăptuiri ale sale. Opinia publică românească a dorit să-și aducă și ea obolul la sărbătorirea lui Enescu. Dar Enescu n-a consimțit la sărbătorire.” Într-o scrisoare pe care a dat-o publicității, el mulțumea pentru recunoașterea pe care patria i-a acordat-o, dar respingea ideea unei sărbătoriri publice. Ziaristul a ținut însă să sublinieze gestul elegant al maestrului față de tânărul  intrepret ardelean, care se destăinuia:  „Când am isprăvit, s-a ridicat în picioare m-a îmbrățișat și m-a poftit să mă așez lângă domnia sa, pe canapea. Mi-a vorbit despre discipolul de renume mondial, despre Yehudi Menuhin.Mi-a povestit că în 1924, când a fost oaspete al Berlinului, germanii i-au relatat despre Menuhin, un copil încă pe vremea aceea, ca despre unul dintre cele mai mari miracole ale lumii muzicale.” I-a relatat despre propriile greutăți, spunându-i „ a suferi, fătul meu, e totuna cu izbânda. Va trebui să înveți multe, dar învățătura nu e suficientă. Piscul e deosebit de înalt și a-l atinge, costă multă sudoare până când artistul adevărat ajunge acolo.  În afară de știință se cere o credință umilă și sârguință pentru a ne atinge scopul(…) Numai astfel vei reuși să implantezi omenescul, umanitatea în tine și de-aici pornind în expresia artei tale”.

Enescu a subliniat în nenumărate ori că muzica este „limba care vorbește tuturor inimilor” și e cea mai bună mediatoare dintre oameni”( interviu cu Liviu Froda), de aceea și rolul ei în societate e unul înalt moral și catharctic:  „Eu, spunea el unui ziarist la Moscova,   consider arta ca o religie. Acei care cred în Artă îmi sunt frați, indiferent de rasă, naționalitate, confesiune”. Este mesajul pe care conștiința artistică de mare valoare a lui Enescu o transmite semenilor săi, ca un fel de testament al omului de geniu, al omului între oameni, care a rămas în istoria veacurilor despre una din marile conștiințe ale umanității.

Text: Mircea Popa, istoric literar