Feţele realităţii

Am trăit în lumi ostile, ce mi s-au dat obligatoriu, aşa cum au fost, cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele. Mi s-au dat ca o pedeapsă, ca o răsplată!… ca o încurajare sau resemnare, pentru ceea ce am scris şi făcut. Au fost lumi pe care, oricât m-am străduit, nu le-am înţeles, iar în sinea mea nu le-am acceptat. Asta deşi mi s-a spus mereu, până la silă, că e unica şansă si cale, unicul drum spre un mâine fericit. Mi s-a vorbit de visul de aur – al cui ?- despre democraţia drepturilor omului, suverană si veşnică… Dar nu am crezut o iotă. Pentru mine, feţele realităţii erau altele! Si mă opresc asupra a două dintre ele…

2016. A început un An Nou din marele secol XXI, despre care un filozof şi scriitor francez, Malraux spunea că „va fi religios sau nu va fi deloc”. Până una alta, secolul e unul întunecat, anarhic, al războaielor care se fac şi nu se declară şi al refugiaţilor ce dau năvală peste om si casa lui. Mă tem că, în curând, vor emigra continente, nu doar refugiați!!!

Un torţionar, Vişinescu, 90 de ani, a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru crime împotriva umanităţii. (Un judecător a fost de altă părere şi a fost repede înlocuit).

Unii au afirmat pe loc că e nevoie de mai multe condamnări, că una singură e mult prea puţin. Alţii au privit totul cu tristeţe. Am văzut chiar un om, fost condamnat politic, care a suferit cum nu ne imaginăm, spunând că ar fi vrut ca vinovatul cel bătrân să-și fi cerut iaertare. La noi, ura și setea de răzbunare şi iertarea coabitează cu frică şi în taină. Mă întreb, întreb doar, dacă cerând pedepse, acum, mari și multe, nu copiem vechea orânduire, nu aducem, fără să vrem, un meschin omagiu celor de ieri?!

1964, altă faţă. Regimul comunist a venit la putere pe cărarea deschisă de marii prieteni Churchill, Roosevelt şi Stalin, ocupația sovietică, aplicată nouă barbar de trimişii KGB, de guvernatorii sovietici, de o securitate… zidită şi plină de ură hărăzită nouă de către cei amintiţi. Din 1944, deşi mai corect ar fi 1948, până în 1964 au fost arestate si torturate mase de oameni. De-a valma, unii judecaţii, alţii nu, chinuiţi şi mulţi exterminaţi. Dar în 1964, printr-un Decret, au fost aministiați toţi deţinuţii politici din România, . Mulţi au murit în detenţie. Dar au ieşit zeci de mii din închisori. Cum s-a putut ? Nici într-o tară socialistă n-a avut loc aşa ceva! România a fost singura!!! Atunci, Dej a poftit trupele sovietice să plece din ţară, la fel miile de consilieri sovietici, miile de KGB-işti a adus români la putere în locul alogenilor. Marii torţionari au plecat demult în Vest și au fost primiţi cu grijă si respect. Aici au rămas ceva firimituri de la… masa lor!

Acum, după 77 de ani de la ocuparea ţării de comunism, la 52 de ani de când a părăsit închisoarea unde dicta, Vişinescu e condamnat. Un bătrân mai mult decedat decât viu. Întreb: oare e bine să dam dovadă de cruzime? De ură? De răzbunare?

Vorbim despre noi, despre Țară. Și ne întrebăm: în ce tară trăim? Avem foşti prim-miniștri condamnaţi, sau foşti puşcăriaşi, prim-miniștri, vice-prim-miniştri si miniştri de interne şi alţii urmăriţi penal, avem lideri politici urmăriţi penal, un procuror general urmărit şi el penal, politicieni mari și mici urmăriţi penali Oare trebuie procurorul general să-l dea în urmărire pe ministrul de interne la SRI sau la CIA să vadă dacă e corect, dacă nu încalcă legea!? Mă întreb uluit ce vor zice ţările din jur şi de departe la spectacolul nostru dizgraţioas de a ne spăla toate rufele murdare numai şi numai în public, cu cătuşe şi mascaţi?

Ne vor respecta, ne vor iubi mai mult, vor fi mai îndeaproape ? Va creşte prestigiul nostru?

Ce vor zice când văd că instituţiile fundamentale ale statului nu recunosc sau încalcă legile ? Și de ce să mai votăm, de vreme ce aleşii ajung în masă la închisoare ? În cine și în ce să mai credem, noi, cei docili, ajunși colonie americano-europeană?!

Recent am scris o povestire umoristică intitulată Dispariţia alegătorilor, publicată în volumul Un arestat la domiciliu.

Într-un sat au tăbărât mascaţii şi i-au dus pe săteni la Bucureşti, la DNA, să fie cercetaţi şi acuzaţi că au fraudat referendumul, cel cu demiterea preşedintelui. S-au fraudat câteva voturi , , câteva picături de apă într-un ocean”, căci 7, 4 milioane de voturi au fost pentru demiterea preşedintelui. Dar asta n-a fost pe placul celor ce conduc de deaprte colonia noastră!

La următoarele alegeri de primar, toţi alegătorii din comună au fugit: la neamuri, în excursie, în păduri şi au aşteptat să se închidă urnele. Deci să nu voteze! De ce? „Am ales trei primari, explică un bătrân înţelept, singurul rămas în sat, dacă toți îs în puşcărie. De ce să mai băgăm unul ? Si aşa îs pline ochi închisorile”.

Povestirea ascunde o tragedie. Unii îşi vor da seama mai târziu de ea. Alţii prea târziu.

Zic şi eu ca eroul meu: de ce să mai alegem un prim-ministru sau un ministru de interne? Sau un procuror general? De ce?

Și atunci să nu mă întreb încotro mergem şi cu ce scop? Unde va merge această ţară ? Iată feţele realităţii pe care se pare că o trăim!