Felicitări şi succes mai departe, Republica Moldova! Adio, România Mare!

România şi Republica Moldova nu se vor uni. Cel puţin nu la orizontul generaţiei noastre. Ce motive are avea? Românii din România ar trăi tot timpul cu impresia că trebuie să suporte din buzunarul lor (tot mai mic, de altfel) costul unificării cu cea mai săracă ţară din Europa iar cei de peste Prut, foarte probabil, cu sentimentul că România le va desfiinţa o iluzorie şi uşor caraghioasă „identitate naţională moldovenească”. Bucureştiul le-ar răpi totodată funcţiile călduţe pe care cu greu şi le-au creat la Chişinău, după 1991: adio Preşedinte, Guvern, Parlament, administraţie centrală, agenţii şi departamente, diplomaţie, bancă centrală, consilii de administraţie etc. Zeci de mii de funcţii locale pierdute, din care doar o mică parte vor putea fi transferate, „pe cotă” negociată, în aparatul deja plin de clienţi politici de la Bucureşti. Tocmai acum să piardă funcţiile, când se aude tot mai clar „foşnetul” banilor europeni? Acum, când nici de vize nu vor mai avea nevoie, şi nici de paşapoarte româneşti? Acum, când porţile bunăstării din Uniunea Europeană (cred ei că) li s-au deschis?

Mulţi se fac că nu văd tabloul politic complet şi discută unirea doar din perspectiva „dacă moldovenii vor dori”. Dar pe românii din România i-a întrebat cineva? Nu-mi plac pariurile, dar sugerez că, în situaţia în care cetăţenii României ar fi întrebaţi dacă sunt de acord să plătească fiecare, în total, câte 5.000-10.000 de Euro pentru unificare şi uniformizare naţională (pensii şi alocaţii sociale egale, educaţie, sănătate, modernizare instituţională şi de infrastructură etc.), timp de douăzeci de ani, referendumul nu ar avea nicio şansă să treacă, după cum nu ar trece nici un referendum de unificare derulat dincolo de Prut, din lipsă de „fior românesc”, din prea multă „iluzie identitară moldovenească” (unii chiar nu realizează că în Basarabia sunt doar două etnii principale: românii şi ruşii), şi, mai nou, din prea multe „speranţe europene”.

Din nefericire, ruptura pe Prut e veche, răul a fost făcut în secolul trecut, acum e prea târziu. Ultima şansă reală a fost în 1991. Bărbaţii noştri de stat ar trebui să aibă puterea, seriozitatea şi demnitatea să spună lucrurilor pe nume: cei care mai doresc unificarea cu orice preţ sunt doar o minoritate (sondajele publicate recent în România au vizat, superficial şi conjunctural, doar ideea unirii la modul general, nu şi suportarea efectivă a costurilor din propriul buzunar), şi aici şi dincolo. În rest e numai interesul politic şi lupta fariseilor pentru voturi, oameni mici pentru mize mici (unu-două locuri de europarlamentari pe voturile basarabenilor unionişti nu le-ar strica, peste cinci luni). Nicio altă miză în afara celei electorale imediate: rusofonii şi vorbitorii de „limbă moldovenească” pot să stea astfel liniştiţi, nu-i înglobează nimeni. Dacă s-ar fi lucrat politic cu adevărat pentru unificare în ultimii nouă ani, am fi văzut semne concrete de convergenţă administrativă, economică sau culturală. Dar distanţa între România şi Republica Moldova este mai mare acum decât în 1991, pe măsură ce se stinge generaţia celor născuţi în România de peste Prut. Nu de vorbe mari este nevoie acum şi de capitalizare electorală efemeră, ci de idei creative şi programe concrete de apropiere a celor două economii şi societăţi.

Există însă, în această (poate prea cinică) evaluare, o singură fisură: statutul de membru asociat al Uniunii Europene poate să se prelungească la infinit iar aderarea să devină o Fata Morgana. E bine de ştiut, de exemplu, că Turcia a semnat Acordul de Asociere în 1963…Sunt cincizeci (!) de ani de atunci, s-au schimbat trei generaţii de lideri turci şi europeni, vreo cincisprezece guverne, curente şi orientări diferite, au avut loc crize, lovituri de stat, modernizări, reforme şi contra-reforme, alegeri după alegeri, dezvoltare economică susţinută, dar Turcia tot „ne-europeană” a rămas pentru occidentali. Ştim motivele. Să fie însă mai europeană şi mai de succes o societate impregnată de ingredientele culturale ruseşti, de influenţa Moscovei şi de Partidul Comuniştilor? Sau a fost, la Vilnius, doar un joc politic european, contextual, pentru a arăta Ucrainei ce frumos ar fi putut să fie dacă se desprindea de Rusia (ridicarea vizelor etc.), ca să-i atragă spre semnare? Nu că Ucraina ar fi devenit vreodată stat membru al Uniunii Europene, chiar cu Acordul de Asociere semnat…

Cu tovarăşul Voronin prim-ministru la Chişinău peste un an, frumoasele cuvinte ale europenilor de acum câteva zile se vor fi schimbat dramatic. Atunci, pentru mulţi basarabeni România ar putea redeveni interesantă. Aşa cum am mai propus în trecut, soluţia de tip german ar putea fi aderarea Moldovei la o viitoare structură regională a României: a 9-a, să zicem, regiune a ţării (mecanism tehnic posibil, prin adăugarea unui articol în Constituţia României care să permită aderarea unor noi regiuni, în condiţiile preluării integrale a legislaţiei româneşti), printr-o regionalizare inteligentă (putem noi face aşa ceva?) care să încerce minimalizarea costurilor administrative şi limitarea frustrărilor economice viitoare, de o parte şi de alta a Prutului, fără să dezintegreze însă unitatea statului român. Dar până atunci mai este destul de mult, se pare, din vreme ce nici măcar revizuirea noastră constituţională nu este iminentă.

Bucuria oficialilor de la Chişinău şi Bucureşti e mare zilele acestea şi trebuie s-o trăim şi noi ca atare, cu toate felicitările de rigoare. Totuşi, basarabenii veseli n-ar trebui să uite că aderarea la Uniunea Europeană este încă departe, foarte departe, şi niciodată Bruxelles-ul şi statele membre nu vor accepta să aibă pe teritoriul Uniunii trupe ale Armatei Ruse. Transnistria este aşadar o piatră de moară atârnată de gâtul Republicii Moldova, care aproape că dă „putere de decizie” Moscovei asupra perspectivei europene a micii republici post-sovietice. Decizii teribil de grele vor trebui luate de acum înainte la Chişinău, nu numai economice şi sociale.

Una peste alta, pentru toţi cei care mai consideră că revenirea Moldovei la teritoriul ţării mamă ar fi un act de reparaţie istorică, necesar şi binevenit (mă număr printre aceştia, în onoarea tatălui meu, născut în România de peste Prut), orice analiză raţională a şanselor existente pe termen mediu este de natură să anuleze aceste infime speranţe. Pe de altă parte, fără a mai discuta la modul general despre unirea celor două state, un program sistematic de integrare a vieţii economice, culturale, academice, artistice, sportive etc. ar fi de mare ajutor. Printre ideile punctuale de luat în considerare, ar putea fi:

–        Înfiinţarea unei Academii Naţionale a Românilor (prin fuziunea celor două academii existente), reprezentată instituţional în cele două capitale;

–        Înfiinţarea unui Teatru Naţional al Românilor, cu două sedii oficiale: la Bucureşti şi la Chişinău, precum şi cu sedii în marile oraşe din cele două state;

–        Compatibilizarea sistemelor educaţionale şi a curriculei din învăţământul preuniversitar şi universitar, respectiv convergenţa deplină a specializărilor şi certificatelor de atestare profesională;

–        Înfiinţarea unei televiziuni publice comune;

–        Unificarea pieţei muncii;

–        Unificarea camerelor de comerţ ale celor două ţări, tehnic posibilă după semnarea viitoare şi intrarea în vigoare a Acordului de Liber Schimb cu Uniunea Europeană;

–        Unificarea organizaţiilor sindicale, a asociaţiilor profesionale şi uniunilor de creaţie (colegiul medicilor, avocaţi, ingineri, profesori, artişti şi scriitori etc.);

–        Unificarea campionatelor naţionale de fotbal, handbal etc.

Văzute probabil de mulţi drept nerealiste sau tehnic imposibile pe termen scurt, aceste fuziuni sectoriale ar prinde bine pe termen lung şi, la urma urmei, ne-ar arăta tuturor dacă mai putem funcţiona împreună sau nu, în varii domenii. Surprizele, rele sau bune, nu sunt excluse, dar „frăţia” de care tot vorbim ar fi cu certitudine verificată „la firul ierbii”. Ar fi un ca un test al unui proiect naţional mai mare, pe care l-am lăsa în grija generaţiilor viitoare.

Deocamdată, să ne bucurăm pentru succesul european al Republicii Moldova şi să ne luăm, cu decenţă, rămas bun de la visul României Mari, oricât de greu ne-ar veni unora dintre noi.