Drumul spre nicăieri. Ce doreşte, de fapt, şi ce fel de ţară este astăzi Republica Moldova?

În februarie anul acesta, cu ocazia vizitei preşedintelui Iohannis peste Prut, imediat după formarea guvernului neconvingător Chiril Gaburici (PLDM-PDM, susţinut explicit de comunişti, cu liberalii rămaşi în opoziţie şi cu fostul premier Leancă demisionar din principalul partid de guvernământ) dar şi a numeroaselor semnale dezamăgitoare privind lipsa de opţiuni strategice clare şi de determinare politică de la Chişinău, am atras atenţia că Republica Moldova riscă să devină un „non-subiect”[1] în România şi în Uniunea Europeană.

N-am greşit. După Summitul nul de la Riga urmat de criticile europene, tot mai distante şi mai reci, privind amânarea reformelor interne esenţiale, după sondajele de opinie tot mai confuze din ţară şi mai ales după alegerile locale descumpănitoare, din visul european al Republicii Moldova pare că s-a ales praful şi pulberea. Victoriile categorice ale unor personaje dubioase precum Renato Usatîi la Bălţi, un aventurier politic pro-rus care vorbeşte mai nou de „modelul Lukaşenko”, sau a lui Ilan Shor la Orhei, despre care un raport internaţional sugerează că este unul din marii beneficiari ai furtului din băncile moldoveneşti, arată o societate confuză, dezorientată, uşor de cumpărat sau de manipulat, indiferentă la semnalele presei sau ale justiţiei, fără o societate civilă autentică şi mai ales cu prea puţine principii care să aibă ceva în comun cu democraţia liberală, statul de drept şi valorile occidentale. În plus, plecarea masivă a tinerilor diminuează şansele de reuşită ale opţiunii pro-occidentale. De opţiunea pro-românească de peste Prut aproape că nu mai are rost să vorbim în prezent, fiind net minoritară şi destul de lipsită de imaginaţie, deşi consider că, inclusiv la acest capitol, „meciul încă se joacă” iar o răsturnare de situaţie peste câţiva ani nu este exclusă.

În România, de exemplu, aproape că nu mai interesează pe nimeni tema Moldova, cu câteva excepţii. Nu ne mai este clar ce se doreşte cu adevărat dincolo de Prut (sondajele locale reflectă o decepţie în creştere, de la an la an, şi un reînnoit interes pentru apropierea de Rusia) şi nici cu ce fel de „ţară” ne învecinăm: una orientată fundamental, valoric şi cultural spre Vest, una orientată interesat ori afectiv spre Rusia sau una fără nicio orientare limpede, fără identitate naţională şi culturală proprie, fără coerenţa proiectului statal?

Demoralizarea nu e totuşi o soluţie, mai ales că nu e totul pierdut în lupta crucială de la Chişinău, iar o eventuală victorie a liberalului Dorin Chirtoacă (destul de nesigură în acest moment, în opinia mea) ar menţine în discuţie, măcar teoretic, drumul spre Vest al Republicii Moldova. Cu condiţia înăspririi şi politizării intense a discursului lui Dorin Chirtoacă până la turul al doilea, pentru a produce o emoţie colectivă şi a scoate la vot o parte din alegătorii indecişi din primul tur. Numai aşa poate trece de 50%, prin asumarea unui discurs puternic, de viitor lider politic naţional, nu de primar timorat care îşi apără mandatul. Votul care urmează nu mai e, la urma urmei, despre administrarea capitalei, ci un mesaj important despre viitorul politic şi direcţia strategică a Republicii Moldova. Creşterea prezenţei la vot se poate obţine acum numai printr-o emoţie intensă (de regulă „negativă”, împotriva a ceva sau cuiva) care să îi mobilizeze politic pe cei care n-au votat, deci printr-o idee-cheie, nu prin argumente tehnice sau de ordin administrativ care ţin de obicei lumea în casă, lăsând activiştii de partid să încline balanţa.

În mare parte, cei care s-au îndoit de şansele guvernului Gaburici (printre care m-am numărat) au avut dreptate. Moldova a pierdut mult din suflul pro-european pe care îl avea acum un an sau doi, să zicem. O confirmă chiar vizita de acum, pe care aş califica-o drept oportună în pofida aparenţelor de inutilitate, a ministrului român de Externe la Chişinău. Efectuată practic după demisia premierului Gaburici, deci într-o pauză guvernamentală, este o vizită care, între paranteze fie spus, mai încearcă să impulsioneze întrucâtva lucrurile pe plan local, sperând probabil la formarea unui nou guvern pro-european, cu toate cele trei motoare parlamentare pro-Vest în funcţie şi cu un program mai ferm de acţiuni reformatoare. Să vedem cu ce rezultate.

Dincolo de demisia tânărului Chiril Gaburici pe un motiv absolut jenant (ieri, la Cluj, am auzit o vorbă mare de la un amic mai hâtru din universitate: „Săracul popor român, şi divizat şi cu doi premieri impostori la capitolul studii…”), ar trebui să recunoaştem că ce s-a întâmplat din februarie încoace peste Prut a fost chiar mai rău decât am prevăzut. Nici nu discut aici de complicaţiile geopolitice ale momentului şi de tentaţiile Rusiei de a exploata vulnerabilitatea numită Transnistria. Ar merita o discuţie separată şi va veni poate şi vremea acestei analize, într-un alt context. Vorbim astăzi doar de răul care poate veni din interiorul mainland-ului, ca să spunem aşa, adică de ceea ce pot face moldovenii înşişi pentru distrugerea viitorului lor, fără ajutorul ruşilor.

A fi un „non-subiect”, la urma urmei, nici nu era drama cea mai mare. Întreaga traiectorie a statului moldovean pare să indice în lunile din urmă intrarea într-o fundătură, în care mediocritatea actului de guvernare, la care se adaugă divizarea unei societăţi imature, cu diferenţe uriaşe de valori între diferitele sale regiuni şi cu o identitate neconsolidată, indecisă pe coordonatele marilor opţiuni strategice, precum şi fragmentarea exagerată a spectrului politic (cele mai mari partide abia sunt undeva la 20%!), blochează ţara între Vest şi Est. Despre necesitatea unei fuziuni a cel puţin două-trei partide pro-europene de centru-dreapta, cu formarea unei mari forţe politice reformatoare (de minim 30-35% din opţiunile de vot) am mai scris, ar aduce o oarecare coagulare a sistemului de partide, o credibilizare a platformelor şi o simplifcare a opţiunilor alegătorilor.

Interesul pentru integrarea europeană a micii republici ex-sovietice este în scădere, atât în exteriorul cât şi în interiorul ţării, iar entuziasmul europenilor privind „povestea de succes” a Moldovei se ofileşte vizibil, odată cu performanţele guvernamentale modeste pe linie economică, de reformă a administraţiei publice, de combatere a corupţiei sau de aplicare a Acordului de Asociere. De fapt, pentru a fi ceva mai realişti, acest interes occidental fusese provocat de criza explozivă din Ucraina iar laudele pentru Chişinău erau mai degrabă o palmă la adresa regimului Ianukovici şi o încurajare a Moldovei de a se desprinde de tentaţiile reapropierii de ofertele Moscovei. Deci, nu Moldova în sine conta, ci ecuaţia de securitate europeană, oscilaţiile Ucrainei şi tensiunile regionale cu Rusia, context în care Moldova a primit în trecut aplauze pentru fermitatea opţiunii pro-europene şi diferite stimulente politico-economice (ridicarea vizelor, fonduri europene, Acordul de Asociere etc). Guvernanţii de la Chişinău trebuiau aşadar să înţeleagă că această „fereastră de oportunitate” europeană nu este veşnică şi să profite din plin de ea, intrând pe ruta unei candidaturi la aderare şi angajând o apropiere consistentă de România, înainte de închiderea dosarului Estului Europei şi focalizarea Uniunii pe alte teme.

Momentul bun pare că a fost pierdut. Republica Moldova oscilează astăzi periculos, pe buza prăpastiei, între ameninţarea unei crize economice severe, lipsa de interes a Uniunii Europene pentru o nouă extindere, ambiţiile geopolitice ale Rusiei în regiune, dezacordurile politice interne ale pro-europenilor şi clivajul unor orientări societale profund divergente, care debusolează şi demotivează populaţia, făcând practic jocul PSRM şi al tuturor partidelor pro-ruse, principalele câştigătoare ale „pescuitului în ape tulburi”.

Nu sunt convins că aşa se va întâmpla, dar o eventuală victorie la Chişinău a lui Dorin Chirtoacă ar putea fi balonul de oxigen de care are acum atâta nevoie, în ceasul al doisprezecelea, opţiunea pro-europeană a Republicii Moldova pentru a nu muri, sub povara neputinţelor politicienilor şi neîncrederii crescânde a cetăţenilor. Este un motiv în plus să credem că un asemenea stat, structural vulnerabil, fără identitate şi fără resurse, ajuns acum cel mai sărac din Europa, creat artificial după un lung şir de abuzuri şi accidente istorice, în mod raţional nu trebuia să existe. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea, în primul rând pentru cei care, cu sau fără voia lor, au ajuns să-i fie astăzi cetăţeni.