Dragul nostru Capitalism

Aş îndrăzni să afirm că dragul nostru Capitalism şi-a trăit în totalitate traiul şi ar fi imperios necesar ca omenirea să găsească, să creeze o nouă filozofie de viaţă.. Mulţi sunt de acord; unii vor dezaproba vehement ideea; destuii cred în ea, dar n-au curajul să mărturisească, să recunoască că această orânduire nu mai are nimic viabil pentru ea, pentru om şi omenire; sunt şi din aceea ce cred orbeşte până la capăt, tot aşa cum ieri credeau în celălalt Comunism. Acesta din urmă s-a dus, de parcă nici n-ar fi fost vreodată. N-a venit şi finalul capitalismului?!

Aceste idei mi le inspiră realitatea de fiecare clipă, colegii de condei, analiştii, politicienii, sociologii, filosofii, gazetele şi posturile tv şi chiar oamenii de rând. Zi şi noapte cei amintiţi se plâng, acuză, luptă cu vorba, constată fără răgaz: că avem milionari şi miliardari făcuţi din jaf şi furt; că din ce în ce mai mult oameni politici se află în închisoare, că marea noastră corupţie – şi jos şi sus – prosperă de la o oră la alta, noi vrem s-o eradicăm, dar ea creşte văzând cu ochii; că vin des crize şi pleacă rar să se întoarcă repede, să pună omul şi glia la grea încercare; că ţara e supusă unui jaf interminabil, la care participă cu entuziasm şi armonie, deopotrivă, străinii şi cei ai casei. Se zice că am fost îndrumaţi, ajutaţi, aşezaţi pe un drum pe care nu l-a făcut nimeni până azi: de la comunism la capitalism. Şi atunci, ne întrebăm: cine ştie cum trebuie parcurs acest drum?! Cei din vest ştiu, în această privinţă, ca unii ieri: Totul! Vedem că ceea ce a durat comunismul – de fapt truditorii acestei ţări – a fost făcut praf şi pulbere. Doar milioanele de blocuri de locuinţe şi Carpaţii au rămas, încă, întregi! S-a distrus planificat şi organizat toată industria, agricultura, cultura, prezentul şi viitorul ţării. Produceam oţel, textile, ciment, maşini, tractoare, utilaj petrolier, vapoare, hidrocentrale… Produceam! Azi?! Avem voie să ne întrebăm de ce, în dragul nostru capitalism apar atâtea crize economice, seisme morale şi politice, atâtea războaie de apărare a păcii, atâtea slăbiciuni rele şi vicii? Undeva trebuie să fie un adevăr sau măcar un sâmbure de adevăr. Poate unul tragic care ne-a devorat de tot.

Care este calea de a scăpa de ceea ce am aşteptat, căutat şi îmbrăţişat cu atâta bucurie şi speranţă? Căci va veni o oră a bilanţului, a adevărului, a socotelilor. Adevărurile lumii noastre nu trebuie căutate prea departe. Trebuie văzute cu demnitate şi curaj în noi şi în jurul nostru, în faptele şi în sarcinile (cunoaştem expresia!) ce ne sunt date ca legi în faţa cărora îngenunchem supuşi. Ce frumos a caracterizat şi capitalismul şi comunismul dragul nostru Churcil, care ne-a vândut „într-o clipă” pe un petic de hârtie la Ialta. (La fel, mă grăbesc să adaug, ca urmaşii lui la Malta!) Ce zicea Winston Churcil? „Cel mai mare neajuns al capitalismului este distribuirea inegală a bunurilor; cel mai mare privilegiu al socialismului este distribuirea egală a sărăciei.” Iată dilema, cum ar zice Farfuridi, pe care o intuim, o simţim, dar din care nu putem ieşi. De la bune şi nobile intenţii am ajuns acolo unde nu ne-am imaginat. Noi, repet, n-am avut corupţie: era doar o atenţie, un fleac (o  pungă cu cafea, cu un cartuş de Kent, o sticlă de wihski, o vorbă bună, „e de al nostru”). Şi cam atât. Azi, tot vestul, de aici şi de peste ocean, insistă, ne obligă, ne impune şi ne judecă pentru corupţie. De unde a venit ea? Se uită că mama ei bună a fost privatizarea, care a adus cu ea discret şi constant, discret şi constant, licitaţia, comisionul şi mita. Să medităm niţel asupra acestor lucruri. Şi să nu se înţeleagă că noi nu am avea nicio vină. Ba chiar am zice că mulţi au aşteptat cu sufletul la gură corupţia. Ea a găsit aici oameni pricepuţi, specializaţi, care au înfiat-o grabnic şi au ridicat-o la grad de mândrie şi profesiune naţională.

Culmea e că noi, cei mai mulţi, acceptăm capitalismul aşa cum e, cu bune şi rele, fără a ne gândi că am avea poate nevoie de o altă – ziceam, adineaori – de o altă filozofie de viaţă. Savanţi, economişti, conducători, filosofi din vest, crescuţi şi formaţi în capitalism văd răul, neşansa şi pericolul lui. Şi ne atrag atenţia la timp. Dar îi ascultă cineva? Mergem supuşi, docili, nu înainte, ci acolo unde ni se spune, unde ni se cere. Saint Just spunea că „Toate artele au produs lucruri minunate. Numai arta guvernării a produs doar monştri.” Aici avem o îndoială: a guverna este foarte rar o artă. Filosoful italian Toni Negri declara cu obidă: „Îi recuz la fel pe talibanii dolarului, ca şi pe cei ai petrolului.”

Ce să mai spunem noi care am fost de-a lungul istoriei şi suntem mereu între ciocan şi nicovală? Vom apela la marele Caragiale, care spunea la sfârşitul secolului XIX: ”La noi avem azi o strânsură de lume, din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele societate aşezată.” Din păcate, aşa am  rămas şi azi: o strânsură de năvală. Oriunde şi la orice: la alegeri, la intrarea în partide, la moaştele nu ştiu cărui sfânt, la oalele cu sarmale gratuite de sărbători, la apa sfinţită, la ieftinirea unor produse sau la deschiderea unui mall. Năvala e obiectivul şi idealul celor mulţi. Tot o năvală a fost iscată, manipulată subtil de internet, la ultimele alegeri prezidenţiale. Generaţia născută în şi imediat după Revoluţie s-a trezit o clipă din somnul ei naţional. S-a trezit o clipă pentru un vot şi un protest, pentru ca apoi să se cufunde blajin în acelaşi somn de moarte. Prea repede şi părea fericit, fără să înţelegem şi să-i cunoaştem, îi luăm pe unii conducători în braţe, ca, în scurtă vreme să-i abandonăm şi să-i punem la zid. Năvala nu ne ocoleşte ci ne domină. Preşedintele nu poate fi mai bun, mai eficient, mai demn decât vom fi noi înşine. Vrem ţara ocrotită mereu de cei de departe, de străini, de Cel de Sus, şi ne uităm pe noi. Noi ar trebuie să fim cei dintâi care s-o ocrotim.

Încheiem tot cu corupţia venită din occident. După ce ne-a impus lupta împotriva corupţiei, în cel mult un an de zile, acelaşi occident va decreta încetarea luptei împotriva ei. Pentru că e prea  mult, pentru că se vrea linişte aici. Puţintică răbdare.

Cât despre dragul nostru capitalism, rămâne cum am vorbit.