„Doamne, mituieşte-ne!!”

Motto:

Îngrijorat, mereu repet,

Să trăim bine cu toţii

Trebuie printr-un Decret

Să pensionăm toţi hoţii!

În acest început de veac, ne-am trezit, noi, românii, cei mulţi şi naivi, că ne aflăm într-o democraţie falsă şi păgubitoare, nedorită nici pentru noi, nici pentru ţară. Cei sus-puşi, cei ce slujesc, plătiţi, puterea, cei ce încalcă legea şi se îmbogăţesc de la o oră la alta, adună averi inimaginabile şi o fac fără reţinere şi ruşine; ba chiar cu o abnegaţie şi o lăcomie de hienă. E plină ţara de milionari şi miliardari. În timp ce unii au averi fabuloase din furt şi jaf, alţii sărăcesc şi trudesc să poată răzbate de la o zi la alta. De aici o ruptură între clase, o falie cumplită, care ameninţă ţara şi viitorul ei cu un devastator cutremur. Vedem sub ochii noştri cum se desfăşoară un infernal concurs de furt şi jaf. Ieri ni se cerea să participăm la o campanie falsă „Cântarea României”; azi asistăm, cu durere şi revoltă neputincioase, la o infracţiune naţională: „Furarea României!”

– În ce ţară trăim?

Ne întrebăm. Trebuie s-o facem, să nu mai stăm pasivi, prizonieri sau complici penalilor care nu iartă pe nimeni şi nimic. Nu poţi deschide un televizor, un aparat de radio, un ziar sau internetul să nu te pălmuiască pur şi simplu peste obraz o ştire mereu bombă, incredibilă şi incendiară: politicianul x a fost arestat de DNA pentru furt, bancrută frauduloasă…; un ministru a fost dus în cătuşe de mascaţi în arest, acuzat de alcătuirea unui grup criminal de jaf; un parlamentar este cercetat penal pentru mită, abuz în serviciu ş.a.m.d. Oare mai avem cătuşe sau va trebui să importăm!? Situaţia ţării şi a noastră e tragică. Care cum dobândeşte niţică putere, o funcţie, o aşa-zisă răspundere în societate, bagă mâna vârtos în avuţia ţării şi jefuieşte tot ce poate. Rămâi perplex în faţa avalanşei de infracţiuni comise de cei ce ar trebui să ne apere, să apere ţara de fărădelegi. Ne temem să deschidem televizorul sau ziarul să nu aflăm cine şi de ce a fost încătuşat. Îmi vine în mine un fapt tulburător. Când generalul De Gaulle i-a propus lui Marlaux postul de ministru al culturii i-a cerut acestuia: „Atât timp cât vei deţine această demnitate în Guvernul Franţei să nu primeşti de la nimeni nici cel mai mic favor.” Şi Malraux n-a primit nici măcar un premiu literar!! Ce departe suntem noi, aici, unde totul se cumpără şi se vinde…

Pe acest fost picior de plai, două lucruri interesează în cel mai înalt grad clasa politică şi în prea mare măsură şi pe cei de rând şi două obsesii ne conduc: să cadă guvernul şi primul ministru şi apoi să avem – iar şi iar – alegeri libere, corecte, secrete, democratice…Astea sunt preocupările noastre de căpătâi: să plece ei, să vină ai noştri, să-i alungăm pe cei de la putere şi s-o confiscăm noi. Sau invers. Adică, să plece cei aflaţi la troaca puterii şi să vină flămânzii şi să se înfrupte ei de bunătăţile care încă mai sunt. Nimeni nu vede că alegerile sunt o farsă, că mulţimea votează chiar cu un anume entuziasm, în vreme ce acei cu bani plătesc şi se aleg. Îi alege banul, acest impresar modern al democraţiei. Legile nu mai contează, se calcă în picioare, se abrogă, se schimbă la rând ca anotimpurile, în funcţie de dorinţele şi nevoile puterii. De o laşitate şi o mârlănie fără margini este atitudinea celor parveniţi, care nu dau socoteală nimănui şi-i privesc pe cei mulţi – pe care i-au umilit şi furat – cu aroganţă şi dispreţ. O fac de parcă ei ar fi martiri, sfinţi, care aşteaptă ca mulţimea să-i aclame, să-i susţină şi să-i urmeze orbeşte. Se uită de sus la ei, cu un zâmbet batjocoritor la cei care mai speră, naivi. Un asemenea specimen insolent ieşind de la DNA, voios şi fericit, întreba ziariştii: „Pentru mine aţi venit atâţia!?! Prea mulţi dintre politicieni nu au simţul măsurii, o fărâmă de respect pentru ei şi pentru ţară, o umbră de corectitudine. Un strop de ruşine. Toate acestea au fost izgonite brutal de pe bietul plai mioritic. Şi încă ceva: află hoţii, apar fără răgaz pe micile ecrane, sunt condamnaţi, dar banii nu se mai întorc la stat, acolo de unde au fost sustraşi. E aici neputinţa legii şi a instituţiilor statului de drept.

La noi, din vremuri străvechi, mita, peşcheşul, pungile cu galbeni, şpaga oficială sau neoficială, vânzarea şi cumpărarea de demnităţi, ba chiar de domnii au fost la ele acasă. Sigur cu mici perioade de răgaz, de relaxare, când, se părea, că am intrat în normalitate. Credeam că am scăpat de ele, dar acestea reveneau în prim plan cu şi mai mare violenţă. Mereu a fost aşa, mereu am avut o acută lipsă de o lume trainică, aşezată, curată. Ne plăcea doar să credem că e aşa. Ştim prea bine ce şi cum au scris despre România politică şi cea a săracilor marii clasici, în funte cu Eminescu şi Caragiale. Nu vom apela, în încheiere, la ei, ci la un umorist mai puţin cunoscut de cei de azi. E vorba de maiorul Gheorghe Brăescu, revenit, după Primul Război Mondial, fără o mână, ca invalid, a găsit o ţară cu viciile şi murdăriile ce şi azi tronează, conduc şi supun. Ca şi atunci. În 1928, Brăescu scria în articolul „Mita” publicat în ziarul Dimineaţa că ”Trăim într-o lume de drept credincioşi ai banului, pentru care formula sacramentală „Doamne miluieşte!” a devenit „Doamne mituieşte!”. Doi ani mai târziu, în acelaşi ziar, în tableta „A fura – furare”, Brăescu consemna cu durere şi neiertare: ”Civilii şi militarii fură pe capete…Ard depozitele. Dispar nu numai materialele, ci şi magaziile. Se fură casa de fier cu totul. Se fură la depozite, la birouri, la primării, la prefecturi, la ministere…Încă puţin şi se va ura de Anul Nou: – Ia, mai furaţi, măi flăcăi, /Hăi, hăi!… Ne menţinem, scria Brăescu, printr-un paradox sinistru: furându-se pretutindeni e ca şi când nu s-ar fura nicăieri.”

Oare nu exact asemenea zile trăim şi noi!? Să zicem oare ca Brăiescu: „Doamne, mituieşte-ne!”