Ditrău, 1990

În vara anului 1990 studenți de la Universitatea Babeș-Bolyai plecau în practică sociologică pe teren, în secuime. Se vorbea despre o perioadă nefericit aleasă, dar nu era chiar aleasă, proiectul de cercetare începuse mai demult și trebuia continuat conform contractului. Cartierul general unde am campat era în Toplița, iar pe noi, o mână de studenți, ne-au distribuit prin comunele din apropiere. Așa am ajuns spre un sfârșit de săptămână în Ditrău.

Primarul era vizibil încurcat de prezența noastră, încerca însă să facă față situației cu diplomație, politicos, doar avea un contract semnat și n-ar fi putut da înapoi. Am înțeles de la el că nu era un moment tocmai bun: localnicii aveam vii în minte conflictele de la Târgu Mureș din martie 1990. Sfatul oficialilor din comună a fost să nu ieșim prea des din primărie, unde eram cazați în niște camere de oaspeți, ca să nu fim văzuți prin sat. Documentarea a mers greu, dar cum datele puteau fi preluate din registrele agricole, nici chiar imposibilă nu se dovedea. A venit weekend-ul iar Primăria se închidea. S-a închis cu noi înăuntru. Era mai sigur așa. Morți de foame, duminică la amiază, am escaladat un gard prin spatele Primăriei, am ajuns acasă la femeia de serviciu și, contra cost, am rugat-o să ne facă o supă. Tot pe câmpuri, prin curtea din spatele Primăriei ne-am întors. Aproape că ne reușise camuflarea doar că duminică seara era meci, iar băieții noștri s-au dus la televizor să-l urmărească. Un grup de săteni i-au văzut, au venit la ei și le-au cerut ca a doua zi dimineața să nu ne mai găsească acolo. Am plecat, dar nu numai din cauza lor, ci și pentru că nu mai aveam ce face, documentarea oricum nu mergea prea bine. Pentru următoarea destinație ne-au găsit un cadru didactic de limbă maghiară care să ne însoțească. Incursiunea noastră atunci nu a fost plăcută, încercam un gust amar, rătăciți într-o zonă greu de înțeles chiar și de cei mai familiarizați cu ea. Am pus totul pe seama celor întâmplate la Târgu Mureș, a resentimentelor față de comunism – secuii îl asociaseră cu administrația și reprezentanții românilor în zonă, continuau să se răzbune și să respingă tot ce le amintea de el.

De atunci au trecut 30 de ani. Câteva generații. Comunismul și violențele de la Târgu Mureș au fost lăsate demult în urmă. Noile elite, liderii comunității, educația, libertatea, democrația, toate ar fi putut să schimbe lumea în Ditrău și dincolo de el. Însă liderii politici, administrația, școala și iată, nici chiar biserica, n-au făcut asta. Au preferat să-și conserve pozițiile, să închidă căile de comunicare, să închidă comunitățile, să sedimenteze fricile vechi și să le sădească pe cele noi. Le-au implantat sentimentul că ei și doar ei, liderii, îi pot apăra. Doar ce spun ei e adevărat.

Mult mai târziu, documentând reportaje în secuime, n-am găsit niciun ziar de limbă română la chioșcurile din orașe. Iar televizoarele, în toate cafenelele sau sediile oficiale în care am intrat, erau fixate pe canalele tv din Ungaria. În vara în care la Sânmărtin locuitorii maghiari au intrat în conflict cu romii și le-au dat foc, m-am dus din nou în Harghita. Prefectul mi-a acordat un mic interviu în care spunea că în general, politica liderilor comunității maghiare este de respingere a investițiilor și investitorilor în zonă, pentru că aceștia ar aduce automat forță de muncă din afara județelor lor și asta ar afecta componența etnică a localităților.

Într-un studiu pe care l-am consultat ulterior, într-adevăr, cuantumul capitalului străin intrat în județele Harghita-Covasna era cel mai mic din toată Transilvania.

„Adevărul este că cine vrea poate să vadă în Occident cum cresc temerile în inimile oamenilor! Pentru că omul bun nu vrea acel viitor care este în Occident! Avem destulă ură pentru valahi, nu mai avem nevoie de alţi imigranţi. Moşierii unguri şi austrieci au umplut Transilvania cu valahi angajaţi pentru salarii «de milă» şi ieftine şi în 1918 s-a făcut şi rezultatul celor care gândeau «cred doar în buzunarul meu»! – este comentariul unui cititor al presei de limbă maghiară, Rongy Elek.

Poate că rădăcinile urii de la Ditrău sunt vechi, soluțiile pe care oamenii le văd pot fi și ele vechi („Să le dăm foc ca în 1990” a fost un îndemn), dar lumea este nouă, cu provocări în fața cărora elita trebuie să ghideze și să ajute comunitățile să depășească traumele și complexele trecutului. Altfel, la ce e bună elita?