Despre violență

Acum, că emoțiile luptelor de stradă din 10 august s-au mai risipit, e poate momentul să reflectăm în privința naturii violenței politice și cum putem stabili un cadru care să o inhibe. Întâi de toate, ar trebui acceptat că la temelia statului stă dreptul la monopolul violenței. Omul este o specie violentă care de-a lungul timpului a învățat să delege statului legitimitatea folosirii violenței tocmai pentru a proteja societatea. Deoarece destule regimuri opresive au abuzat de această legitimitate, adeseori violența asupra statului a fost justificată de năzuințe diverse, libertate, dreptate socială, uneori de interese de grup călcate în picioare.

În lumea civilizată în schimb, violența politică este înfierată ca o formă de acțiune arhaică, prepolitică. În pofida retoricii deformate ale unor romantici revoluționari locali, România nu este un stat totalitar de teroare polițienească. Violența împotriva statului este nejustificată. Putem asocia coaliției politice majoritare calificative diverse, favoritul meu este„ guvernarea Caritas„. Dar el este puțin utilizat de opoziție de teama pierderii voturilor, la fel cum niciun partid nu lua, la timpul său, poziție împotriva fenomenului originar. Cu toată neîncrederea în politicile guvernului român, violența politică nu are argumente raționale. Democrația înseamnă capacitatea să dai jos un guvern fără violență, pedeapsa pentru eșecul politic sau pentru deciziile greșite va trebui să vină prin vot.

În al doilea rând, monopolul dat statului vine cu condiția exercitării violenței legitime în limite și după reguli prestabilite. Violența instituțiilor statului trebuie să fie judecată cantitativ și în context. Acțiunea violentă este moderată de limite și reguli care să fie respectate sub constrângerea pedepselor. Sunt timpuri violente, îndeosebi de limbaj, dar și violența statului este în creștere în Europa. În Spania, în Franța, în Grecia au fost manifestări violente ale forțelor de ordine, abuzurile au fost și acolo, atât cât s-a putut, acoperite, dar în final s-a ajuns la arbitrajul legii.

Cu respectarea legii trebuie să înceapă orice formă de protest și la fel orice replică violentă a autorităților. Identificarea a zece jandarmi prezumtiv vinovați de săvârșirea unor acte de violență nejustificată e un prim pas bun. Unde sunt însă provocatorii, au fost cu totul patru arestați sub acuzația rizibilă de tulburare a ordinii publice? Acuzația cea mai gravă este adusă unuia dintre agresorii jandarmeriței și aceea e de nerespectarea regimului armelor și muniției. Păstrarea în libertate și fără supraveghere a unei minorități agresive și organizate, aureolate de dărâmarea unui guvern și cu poftă să repete isprava, este ostilă democrației, nemaivorbind că alimentează teoriile conspirației. În 2012, acești protestari bătăioși, neidentificați încă, îndeplineau așteptările unei majorități tăcute care învinovățea guvernul pentru pierderile ei economice. Astăzi, acțiunile, de presupus, ale acelorași ultrași, nu sunt dezavuate de o minoritate mai activă social care pretinde să fie îndreptățită moral. Și atunci și acum societatea este fracturată și pe această linie de fractură pe care se bat politicienii apar luptele de stradă.

Pentru că în final, dacă nu vor să abdice de la fișa postului, responsabilitatea păcii sociale este în primul rând a politicienilor. Politica trebuie să fie o supapă de siguranță care să lase indignarea acumulată în societate să se elimine fără fierberi publice. Politicienii care caută foloase în urma unor violențe sunt dușmani ai societății. Să te împotrivești violenței îți trebuie curaj, mai ales dacă aceasta implică să înfrunți opiniile înfierbântate ale propriilor susținători.