Despre calomnie şi calomniatori

Din nou pe prima scenă, după decizia Curţii Constituţionale de a o scoate de la naftalină, infracţiunea de calomnie îşi va recăpăta foarte repede statutul de vedetă a sălilor de judecată. Şi fiindcă trebuie să fim pregătiţi în faţa acestui flagel, care ne va băga pe toţi într-un malaxor de calomniatori şi calomniaţi, haideţi să revedem ce este calomnia şi cine este calomniatorul. Ca o definiţie succintă, calomnia înseamnă a atribui cuiva defecte pe care nu le are în condiţiile în care calomniatorul face acest lucru în cunoştinţă de cauză. Printr-o calomnie bine condusă se ponegreşte, se murdăreşte, se defăimează, se aduce afront onoarei, reputaţiei, demnităţii unei persoane.

Calomnia este o armă comodă, acţiunea de calomniere nu comportă niciun efort deosebit. Consumul intelectual este inexistent şi, de aceea, această armă este folosită în general de persoane care nu prea sunt înzestrate cu calităţi care să le permită să se facă altfel auzite. În schimb, îţi cere agresivitate, rea credinţă şi un fel pervers de a profita de libertatea pe care ţi-o dă media, presa, radioul. Ea prinde pe nevoia de scandal și este un fel de ramură a scatofiliei. Calomniatorului îi place să urâţească lucrurile, are chiar o voluptate perversă când urâţeşte. Aceasta se combină într-o simbioză sinistră cu plăcerea josnică de a pângări.

De obicei, calomniatorul  este urât şi fizic şi moral şi îşi doreşte cu ardoare să-i vadă şi pe alţii că sunt la fel. El este invidios, urăşte cu toata fiinţa lui şi simte permanent nevoia de a spurca. Cea mai mare bucurie a calomniatorului este atunci când crează fisuri în societate, în tot ceea ce înseamnă spațiul public. În condiţiile în care toată lumea se apără împotriva ştirii calomnioase, mare parte din energia publică care ar trebui canalizată spre lucruri pozitive este anihilată. Într-un clasament al nemerniciei, calomniatorul îl surclasează evident chiar şi pe delator, el de fapt se află în vârful ierarhiei ticăloşilor. Delatorul se poate întâmpla să aibă de partea lui adevărul, pe când calomniatorul lucrează doar cu falsuri.

Dar, nu este suficientă o gură care să calomnieze. Trebuie să existe şi o ureche care să creadă. Problema este că, de multe ori, cititorii de calomnie nu vor să vadă adevărul. Adevărul este banal. Ceea ce excită imaginarul este calomnia. Ea este vedeta. Oamenii preferă unui adevăr amărât ceva mincinos, dar suculent.

Reincriminând calomnia, nu s-a facut decât să se reintroducă răspunderea pentru riscul pe care şi-l asumă calomniatorul atunci când intoxică o comunitate. Problema cea mare a celui care se apără, care dezminte, este că relansează din nou calomnia. Tot ce putem face este să sperăm că pe termen lung ea nu rezistă.