Demisia consilierului Flynn: prima fisură gravă în administraţia Trump. Începe „contra-revoluţia” establishmentului? Se va opri aici scandalul „acomodării cu Rusia”?

Puncte cheie:

1. Michael Flynn, consilierul de securitate naţională al Preşedintelui Statelor Unite, a demisionat acum câteva ore. Scandalul este imens. Retragerea acestuia are în mod incontestabil legătură cu Rusia şi cu atât de controversata temă a „acomodării cu regimul lui Putin” (în particular, cu cele cinci convorbiri telefonice pe care Flynn se pare că le-a avut în decembrie cu ambasadorul Rusiei în Statele Unite, chiar în ziua în care Preşedintele Obama anunţa expulzarea a 35 diplomaţi ruşi, ca sancţiune pentru ingerinţa în alegerile prezidenţiale americane), apropiere pe care Donald Trump şi o parte din oamenii echipei sale au dat semne, atât înainte de alegeri cât şi după, că ar dori să o înceapă, fără condiţionarea schimbării atitudinii Rusiei în dosarele binecunoscute din anii trecuţi;

2. Pentru oricine este cât de cât familiarizat cu sistemul politic american, este limpede că poziţia de consilier de securitate naţională se află în „epicentrul” procesului decizional al administraţiei prezidenţiale, ocupantul acestei funcţii fiind omul de totală încredere al preşedintelui, o piesă grea din primul cerc al puterii de la Washington, practic locul unde se întretaie, se filtrează şi se procesează fluxurile de informaţii esenţiale care merg spre şi dinspre Biroul Oval, precum şi „creuzetul” direcţiilor majore de acţiune în politica externă şi de securitate a primei mari puteri a lumii;

3. Flynn a fost unul dintre oamenii cei mai apropiaţi şi mai loiali lui Trump în timpul anului electoral 2016, iar demisia explozivă a acestuia la ceas de seară târzie, după ce în cursul dimineţii aceleiaşi zile părea să beneficieze încă de susţinerea puternică a preşedintelui, sugerează că ceva grav s-a întâmplat, că mai există informaţii compromiţătoare „pe ţeava” presei americane, a justiţiei sau serviciilor secrete, care ar fi urmat să apară cât de curând;

4. Dacă scandalul emailurilor neglijente din echipa lui Hillary Clinton şi dezvăluirea mesajului de îndemn la compromiterea colegului de partid Bernie Sanders a contat mult în demotivarea alegătorilor democraţi, la fel ca şi cererea FBI de redeschidere a anchetei cu doar o săptămână înainte de Ziua Votului, răsturnând practic balanţa în 3-4 state-cheie, în marja de 1%, putem spune acum că asistăm la revanşa pe linie informaţională a taberei democrate, care reuşeşte să anihileze, să scoată din dispozitiv una din piesele grele ale administraţiei Trump, prin pregătirea acuzaţiei de „trădare şi colaborare cu o putere rivală cu care Statele Unite avea un litigiu deschis”, faptă incriminată explicit de legislaţia americană;

5. Devine tot mai clar că lucrurile nu sunt încă pe deplin reaşezate şi calmate nici în „familia serviciilor de intelligence” americane, unde abia acum vechea gardă (establishmentul) se trezeşte din şocul înfrângerii şi dă semne că mai are ceva de spus, iar noua echipă a lui Trump deocamdată nu şi-a impus controlul total asupra serviciilor, confruntarea plăcilor tectonice urmând să mai dureze probabil o perioadă, până când adâncimea schimbărilor în funcţii va calma situaţia la niveluri mai profunde. Putem vorbi aşadar şi de un război al facţiunilor rivale din serviciile secrete, care a început chiar înainte de alegeri, prin compromiterea lui Hillary Clinton, şi care continuă acum, prin „dezactivarea” consilierului de securitate naţională al noului preşedinte;

6. Se va opri aici scandalul Trump-Rusia? Aşa cum voi explica în cuprinsul articolului, răspunsul meu este categoric nu. Iar alerta din echipa lui Trump, culminând aseară cu sacrificarea consilierului nr. 1, arată că situaţia este deosebit de gravă iar conflictul cu establishmentul este departe de a fi tranşat în favoarea lui Donald Trump şi al taberei sale „revoluţionare”. Sistemul încearcă acum o „contra-revoluţie” spectaculoasă, care ar putea pune bazele, cel puţin teoretic, unei viitoare proceduri de impeachment;

7. Nu-mi pot reprima un zâmbet amar când mă gândesc că, deunăzi, ambasada noastră la Washington tocmai anunţase public strategia de apropiere de echipa lui Donald Trump, prin invitarea lui Michael Flynn la Bucureşti, pentru pregătirea unei viitoare întâlniri la nivel înalt româno-americane. Asta da inspiraţie, asta da strategie! Bun, se mai întâmplă, veţi zice, de unde să ştie diplomaţii noştri de la Washington în ce direcţie bate vântul, de unde să ştie cu o zi înainte că va cădea tocmai omul pe care îşi centraseră strategia de conectare? OK, nu-i o tragedie, căutăm altă „poartă”, dar poate suntem mai atenţi, mai norocoşi şi mai inspiraţi data viitoare, că de aia suntem acolo, în cercurile politico-diplomatice locale. Căci altfel, chiar şi citind din România presa de peste Atlantic, tot ne-am fi dat seama, încă de anul trecut, că e o problemă cu Flynn, nu?

*

La Washington, se dau bătălii grele în interiorul Sistemului iar noua putere are dificultăţi în a se aşeza confortabil la butoane şi a-şi savura măcar „luna de miere” cu societatea americană. Facţiunile, sau „plăcile tectonice”, ca să le numim mai pretenţios, se ciocnesc năpraznic nu numai în politica propriu-zisă, în Congres, dar şi în stradă, în mass-media, justiţie şi serviciile secrete, după cum arată tabloul agitat al Americii de astăzi.

Undele de şoc de după cutremurul 8 noiembrie 2016 nu s-au stins, ba chiar au cunoscut ieri o dramatică (re)intensificare, după episodul demisiei consilierului de securitate naţională al Preşedintelui SUA, asupra căruia plana suspiciunea de a fi avut convorbiri telefonice compromiţătoare cu ambasadorul Rusiei, la sfârşitul lui decembrie, chiar în ziua în care administraţia Obama anunţa sancţiunile la adresa Moscovei, în urma ingerinţei în alegerile prezidenţiale americane, conform unui raport guvernamental dat publicităţii.

Surse din Departamentul Justiţiei lăsaseră de înţeles, de ceva vreme (ianuarie), că Michael Flynn este vulnerabil. Asta, în limbajul cunoscătorilor, înseamnă că urmează să se întâmple ceva, nu e doar o vorbă aruncată în vânt, fără follow-up, cum spun diplomaţii. Mirosea a praf de puşcă şi a „pericol de explozie” în jurul acestui consilier de la o poştă, tocmai de aici, din România. În urma alipirii sale de tema atât de controversată a acomodării cu Rusia lui Putin, personajul devenise în mod clar „o ţintă”. E cu atât mai de neînţeles pentru ambasada noastră la Washington, care a mizat şi a anunţat public, în cel puţin două interviuri, că îşi centrează eforturile diplomatice pe apropierea de Michael Flynn, ca pe un mare succes. Tocmai pe omul de legătură al Rusiei, de lângă Trump?

Desigur, prin funcţia cheie pe care o deţinea până acum câteva ore, şi prin loialitatea binecunoscută faţă de candidatul Donald Trump, Flynn ar fi putut părea „calul câştigător” al diplomaţilor români de la Washington. Nu neg că Flynn s-ar fi putut arăta chiar binevoitor faţă de România. Părea în orice caz „scurtătura” românească spre Biroul Oval, unde trebuie să introducem, e adevărat, un dosar cât mai bun şi mai credibil, în faţa unui preşedinte din categoria celor care se opresc în cursul unei discuţii telefonice, pun palma pe receptor şi întreabă pe cei din jur unde vine ţara asta pe hartă, dacă are vreo legătură cu Consiliul European sau cu Consiliul Europei (a declarat anul trecut că nu ştie şi oricum nu îl interesează diferenţa între cele două) şi mai ales dacă ne-am plătit cotizaţia la NATO. Dar, vai!, nu tot ce zboară se mănâncă, şi se pare că mai avem mult de muncit la faţa locului pentru a deschide onorabil, pe unde trebuie şi pe căi stabile, porţile României spre cel de-al 45-lea Preşedinte al Statelor Unite. Nu că n-am avea de unde începe, dimpotrivă. În această privinţă rămân optimist, fiindcă anii parteneriatului strategic ne-au creat o resursă importantă de credibilitate în establishmentul american (politic, diplomatic, de apărare şi securitate, de informaţii etc.), o resursă care, chiar în condiţiile şocului alegerilor din 8 noiembrie şi ale schimbărilor în funcţii începute, continuă să existe, să fie activă în planul politicilor americane din eşaloanele doi şi trei ale executivului. Probabil că ne-am grăbit puţin.

Scandalul Flynn-Trump-Rusia este însă departe de a se fi epuizat. Mă tem că abia începe. Lucrurile sunt mai grave decât s-a crezut iniţial şi din acest motiv a apărut demisia bombă, la doar câteva ore după ce se dădeau asigurări că Flynn este omul „cel mai apropiat cel şi mai susţinut politic” din întreaga administraţie Trump.

Nu intrăm acum în zona speculaţiilor, care merg foarte departe şi care vorbesc chiar de posibilitatea unui şantaj, tot aşa cum s-a vorbit intens, acum câteva săptămâni, de un Raport elaborat de un fost agent britanic de informaţii, conform căruia Preşedintele Trump ar fi vulnerabil în relaţia cu Moscova. Ceea ce contează sunt însă faptele, adică discuţia telefonică a viitorului consilier de securitate naţională de la Casa Albă cu ambasadorul Rusiei chiar în ziua în care Statele Unite anunţau sancţiuni pentru o ingerinţă gravă în alegerile prezidenţiale (recunoscută ulterior, cu jumătate de gură, chiar de Trump, devenit preşedinte ales) precum şi recunoaşterea, în textul demisiei sale, a faptului că a „indus în eroare” executivul american cu privire la conţinutul acestor discuţii. Deci, ce a discutat Michael Flynn, atât de grăbit, cu ambasadorul Rusiei, despre sancţiunile impuse de Statele Unite Moscovei?

Toate aceste lucruri preocupă astăzi în mare măsură America, apoi, pe bună dreptate, Europa (şi, „cu voia d-voastră, ultimii pe listă”, chiar şi pe noi), într-un moment în care Rusia încearcă să profite de pe urma disfuncţionalităţilor grave ale Uniunii Europene şi ale ordinii transatlantice care a dominat lumea postbelică. Vrem să ştim ce joacă administraţia Trump, ce partitură strategică interpretează, care sunt intenţiile reale, care este viziunea asupra lumii şi rolului Americii în sistemul internaţional, în caz că există vreuna.

Demisia consilierului de securitate naţională de la Casa Albă, la mai puţin de o lună de la inaugurarea noii administraţii, este un semnal prost. Un debut cu stângul pentru acest preşedinte care a anunţat că „va reda măreţia Americii”, dar pe care îl aşteptăm în continuare, dincolo de poticnirile rodajului în funcţie, să clarifice ce doreşte să facă din politica externă şi de securitate a Americii.